joi, 26 iulie 2018

„Doamne, ajută-mi data viitoare!"


                                                                                      Polonia-Szczecin, august 2003
Liniște. În sfârșit stau întinsă după o zi tulbure care a adus zbuciumul unei nopți la secția poliției de graniță. Mă rog să vină somnul, un somn greu care să dureze atâtea zile câte mă vor ține nebunii ăștia aici. M-au găsit în gară unde căutam adăpost pentru noapte. Eram din nou în Polonia, mânată de disperare și judecata usturătoare a celor din jurul meu, pentru situația grea în care intrasem.

 Venea septembrie și nu mai aveam servici. Gata, se terminase vremea respectului și strada era ultima mea speranță. Septembrie când fata mea minunată mergea în clasa I și băiatul drag mergea la gradiniță. Știam că nu pot cere la nimeni ajutor, că aș fi fost din nou judecată că el, bărbatul vieții mele stă acasă și bea de parcă ar fi sfârșitul veacului. Să iau drumul străinătății era ultima soluție care m-ar fi scos din disperarea ce mă îneca cu fiecare zi în care mai dădeam o filă din calendar. Unde aș fi putut merge dacă nu în Polonia care-mi fusese câțiva ani casă, masă, mamă și tată. Spun casă pentru că m-a primit când am fost alungată. Masă pentru că acolo am uitat de foame și am mâncat ”bunătăți” la care acasă nu visam. Mamă și tată pentru că m-am adăpostit de blestemele lor și mi-a fost îngrijit puiul născut acolo.

Jandarmii m-au găsit în gara în care abia ajunsesem. Urma să dorm peste noapte ca a doua zi să plec pe străzi la cerșit, să fac bani. Mai aveam doar 4 zloți. Asta însemna că am cafeaua asigurată și biletul de autobuz sau tramvai. Nu aș fi călătorit fără bilet nici dacă ar fi fost decretată stare de urgență. Pentru că nu aveam suficienți bani, jandarmii, după ce m-au legitimat respectuos la fel de respectuos și delicat m-au invitat în duba verde. Niciodată cât timp am stat acolo, poliția nu a avut treabă cu mine, nu m-au ridicat sau legitimat... și acum? Ce le-o fi venit? Arăt a infractor? Da' până la urmă ce mi se poate întâmpla? Sunt „pe mâini bune" și s-au purtat așa de frumos cu mine! După câteva minute de mers cu mașina fără să cunosc direcția m-am trezit că trebuie să cobor într-o curte mare în mijlocul căreia trona o clădire cenușie ce părea a fi mai degrabă un spital. Firma luminoasă m-a dumerit, după ce am înțeles ce scrie:”straż graniczna” – poliția de frontieră. Pentru o secundă m-am gândit că mă vor trimite acasă și undeva în inima mea mă bucuram. Am străbătut câteva coridoare slab luminate și reci (probabil stăteau bine cu aerul condiționat!) după care a trebuit să aștept cuminte în fața unei uși. Din senin a apărut o doamnă în uniformă care m-a invitat să intru în biroul în fața căreia așteptasem ceva vreme.

 - Doamna are nevoie de translator?
 - Nu cred, dar....
- Nu, nu cred că are nevoie. Înțelege și vorbește foarte bine!

L-am privit. Era un bărbat frumos "nalt la stat, mare la sfat". Nebunia începuse: interogatoriu, verificări, din nou interogatoriu, control corporal. Era femeie. M-a invitat într-o altă cameră. Zgomotul făcut de mănușile de latex trase pe mâini m-a scos din starea de îngheț în care intrasem. Ce urmează? Inima-mi bătea ca tobele unei execuții și pentru o secundă am văzut eșafodul!

 - Dezbracă-te! În pielea goală!

Sunt paralizată! Ce vrea nebuna asta? Cum să mă dezbrac? Și apoi ce face cu mănușile alea? Iese din cameră și o aud strigând :

 - Aduce-ți translatorul! În cameră se întoarce și bărbatul 'nalt la stat.
 -Dezbracă-te! Știu că înțelegi! Hai este trecut de 2 noaptea. Hai, dezbracă-te!

Revine și femeia. Este tot mai nervoasă. Mă execut și frigul pune stăpânire pe fiecare centimetru de piele. Dinții-mi clănțăneau mărunt parcă străduindu-se să coase de piele hainele ce cădeau sfâșiind ultima rămășiță de încredere. Latexul care acoperea mâinile femeii urca și cobora pe pielea mea asemenea unui șarpe flămând de curiozitate. Nu mai știu dacă au fost minute sau câteva zeci de minute dar știu că au fost mai lungi și chinuitoare ca cele ale nașterilor avute. Plusul a fost umilința și frica ce au potențat întunericul lăuntric ce se cuibărise în toată ființa mea. Din nou un rând de întrebări presărate cu tot arsenalul necesar unei nopți de teroare. Dimineața s-a făcut simțită cu gust de cocleală și pâclă în stomac.

- Ce urmează? Pot pleca?
- Da, în arestul garnizoanei până când vei fi judecată.
- Pentru ce?
- Vei afla.

Cu respectul cuvenit am fost poftită din nou în duba verde. Pe drum l-am rugat pe unul dintre jandarmi să-mi cumpere un pachet de LM roșu.

- Nu ești deloc pretențioasă! Eu fumez Mocne fără filtru, că sunt mai ieftine. 

Zâmbește a râde și coboară să-mi aducă țigările pretențioase. Ajungem și ochii mei refuză să privească clădirea în care urmează să intru. Străbatem coridoare, mă opresc în fața unui ghișeu zăbrelit, dau ce am prin buzunare, gentuța și aștept. Aștept să se întâmple ca în filme, să predau hainele, să primesc o uniformă, alt control cu atingeri de latex. Nu se întâmplă nimic din toate aceste scene de Hollywood.

După un timp o luarăm din nou la pas. Alte holuri, dar de această dată compartimentate de gratii, străjuite pe stânga și pe dreapta de uși grele cu vizor. Jandarmul deschide una dintre uși și cu aceeași desăvârșită politețe rânjită-n colțul gurii mă invită înăuntru. Intru și în spatele meu se aude cum ușa grea se închide zgomotos, trosnind zăvorâtă de încuietori cu chei grele. Înăuntru dau piept cu ocnașul, un bec galben ce atârna vlăguit din tavan. Aveam să ne înprietenim, noi doi într-o cameră rece, îngustă și gri, ocupată de un pat de piatră și o măsuță din același material. Ziua sau noaptea nu puteau face diferența în coșmarul pe care-l trăiam. Mult timp au răzbit prin pereți urletele unui rus, apoi a început să se izbească în ușa grea, strigătele disperate se amestecau cu avertizările și îngrijorarea gardienilor. Dacă mai continua avea să-și zdrobească țeasta. Într-un târziu vocile nu se mai auzeau, bușelile erau mai rare și urletul mai stins, apoi alarma și liniștea... eram mai puțini cu unul.

După trei zile în care cineva punea pe reply același coșmar eram hotărâtă. O să mă izbesc cu capul de masa de piatră până voi reuși să mă eliberez, chiar și fără trup. Rănile sufletului meu se amestecau cu rănile pereților care spuneau frânturi de povești triste, parcă scrise să te îngrozească... „M-au prins când am vrut să trec fraudulos granița” „Vreau să ajung acasă” „Złapali mnie, kiedy przekroczyłem Odder” (m-au prins când treceam Oder-ul˝) „Doamne, ajută-mi data viitoare”. Hm! Oare întotdeauna există o dată viitoare?

Sub ochii mei încep să se deruleze imagini din toate cărțile citite despre personaje ce au ajuns în închisoare : locotenentul Bologa, Papillon, Contele de Monte Cristo...

luni, 5 februarie 2018

Dacă te apropii... dau!

Da, așa am spus acum mai bine de doisprezece ani când bărbatul meu și tatăl copiilor, a aruncat peste mine masa pe care se scurgeau farfuriile abia spălate și a luat bâta de baseball.
 Au trecut ani de atunci, dar în ciuda schimbărilor pe care le-am trăit, aceste amintiri revin ca o furtună ce stă să mă doboare și lasă multă durere în urma ei.
 Dimineață am plecat la munci (făceam mai multe treburi decât erau trecute în fișa postului) spunându-i omului să treacă mai întâi pe la administrație să plătească dările pentru utilități și din banii care-i mai rămân să facă aprovizionarea casei. Eu nu aveam timp pentru cumpărături și plățile la administrație se puteau face doar dimineața iar omul tot era pe post de casnic având grijă de aprovizionarea casei și alte activități domestice. Cea mai îndrăgită activitate în care-și consuma toată energia și pasiunea era acea de a litra, cum s-ar zice consuma cu fidelitate la fiecare bombă din cartier câte cincizeci de rom, aceasta fiind băutura cu care a crescut și cu care s-a alimentat încă din viața intrauterină. Când se întâmpla să se termine bugetul negocia ”termene de plată”. Fiind client fidel și consumator de onoare cei de la bar nu îl puteau refuza. Aveau încredere că nevastă-sa, adică eu, venea cu banii în dinți, cu sufletul otrăvit de povara datoriilor achitând cu sfințenie ”termenele de plată”.
           Deci, în ziua cu pricina am plecat de acasă cu inima cât un purice la gândul că îl voi găsi din nou tulburat la minte și cu limba împleticită. Orele petrecute la fundație îmi făceau viața mai frumoasă alături de elevi și de tanti Lenuța, bucătăreasa cu inima caldă și mîini fermecate. Când se făcea timpul de plecare acasă nu mă bucuram deloc, pentru că îmi era tot mai greu să mă întorc acolo unde găseam doar lipsuri, lacrimi și aburi de alcool. Copiii mei erau toartele cerului de care mă agățasem cu disperare dar în ultima vreme aceste toarte erau tot mai slabe...

-         Divorțează că nu mai putem, ăsta nu e tata!

     Ajunsă în fața blocului am auzit de jos muzica. Inima a început să bată repede, repede de parcă nu-și mai găsea locul în pieptul meu, picioarele-mi bâțâiau ca unui epileptic și mâinile se străduiau să nu scape sacoșele pe care le căram de la fundație cu haine pentru copii. Cele douăzeci de trepte care duceau către ușa noastră au devenit drumul către eșafod. Funia furiei și a disperării devenea tot mai strânsă și dureroasă. Ceva mă înghițea cu nesaț și eu nu-mi mai doream să lupt pentru scăparea din acel ceva. Era beat, pe scaun în fața calculatorului. Muzica maxim, o țigară după ureche, o cana de cafea în față și lângă scaun sticla de rom. Era clar ca lumina zilei că nu plătise nimic și nici mâncare nu cumpărase. Copiii erau la școală.
-         Dă o țigare!
-         Nu am, știi că nu mai fumez.
-         Curva dreacu, te-ai lăsat ca să nu mai fumez și eu, curvă ca surorile tale!
-         Fă o cafea!
-         Uite, ai în fața ta cafea.
-         E rece, fă o cafea curvo!
M-am retras să spăl vasele crezând că se va liniști dacă nu-l bag în seamă.
-         Acu nu mai ești tare-n gură, ha? Ți-e târșă să mai scoți un sunet! Avea dreptate măicuța mea când zicea că ești om însemnat! Dă o cafea și țigare!
-         Uite, ai una după ureche.
-         Nu, vreau de la tine! Dă-mi cinj de lei!
-         Nu am nici un ban, ți-am lăsat cardul știi prea bine. Te rog, dă muzica mai încet că iar ne fac vecinii referat!
-         Mă doare-n p..., dacă are vreunul sânge’n instalație să vină la ușa mea!
Pentru câteva minute s-a lăsat tăcerea și cererile lui au încetat. Tremuram la gândul că apar copiii de la școală și nu am ce să le dau de mâncare, asta a doua zi după salariu. Mă gândeam cu groază la reclamațiile vecinilor, la reproșurile administratoarei și la rușinea cu care trebuia să trăiesc zilnic.
-         Dă o țigare!
-         Nu am!
Nici timp nu am avut să văd când masa, pe care așezasem farfuriile la scurs, a zburat peste mine. Frica a paralizat orice durere pentru un moment. Priveam îngrozită la cioburile de pe jos, la masa care era deasupra mea și nu știam ce urmează. M-am ridicat și talpa mea a simțit durerea provocată de un ciob rătăcit. Altă durere, alt ciob.
-         Ce faci mă, ai înebunit?
Mâinile lui m-au adus la tăcere rapid, eram prizonieră și înaintea ochilor nu mai vedeam decât cioburi.
-         Curvo, te omor, nu mai ești tare-n gură? Ha!
PaulBiryukov (Getty) by craveonline.com

Disperarea că vor veni copiii mi-a dat puterea de a mă smulge din trânsoarea lui. Tălpile-mi sângerau dar restul trupului era pregătit de atac. Nu mai aveam ce să pierd. El era tot mai pornit și în furia lui a luat bâta de baseball.
-         Te omor și mă duc la pușcărie, mă doare-n p... de tine și de bastarzii tăi!
-         Dacă te mai apropii de mine... dau!
Luasem cuțitul de masterchef primit de la sora mea, ca și farfuriile de arcopal dealtfel.
-         Haaa, ești periculoasă vipero, te omor!
Bâta era tot mai aproape de mine.
-         Dau, nu te apropia!
-         Curvo!
Mâna a plecat cu furia adunată în cei doisprezece ani de căsnicie. Aproape de pieptul lui, mintea mea a fost ocupată de imaginea copiilor... furia a cedat lăsând loc ororii, fricii și abandonului. A fost doar o zgârietură.
L-am simțit din nou cu toată greutatea lui asupra mea. Ploua cu pumni și sânge. Nu știu cât a plouat...
-         Tată ce faci? tatăăă...
Sunt salvată! Pe ușă intrase fata care se întorcea de la școală.
Stând în genunchi, el începuse să se vaite străduindu-se să tragă de înțepătura pe care i-o făcusem.
-         M-ai tăiat curvo! Alo, poliția, sunt M. I. m-a înjunghiat soția!
-         Alo, salvarea, sunt M.I. m- a înjunghiat soția!
      A urmat circul. Criminalistica culegând probe și etichetând, salvarea, vecinii, copiii îngroziți. Casa plină de cioburi, sânge. Acest tablou îmi revine în gând ori de câte ori aud știri despre femei ucise, ciuntite, mutilate.
 Aveam toate șansele să fiu una dintre ele. Atacul meu nu are nici o scuză și am plătit greu pentru el. Declarații, amenințări cu suspendarea drepturilor părintești,  amenzi, durere.
Nu mi-am luat concediu medical, am continuat să merg la muncă. Fiecare pas mă făcea să urlu de durere, o durere surdă și sângeroasă. Pe el l-au trimis doctorii de la urgență acasă după ce i-au pus un plasture. L-au făcut de ocară la spital căci avusese nenorocul să întâlnească acolo oameni care-l cunoșteau.
Eu am dat declarații așa cum s-au întâmplat faptele fără a cosmetiza nimic. S-a considerat legitimă apărare.
           Așa am pus capăt unui calvar care a durat doisprezece ani! Un vârf de cuțit, ca într-o rețetă culinară, m-a făcut să conștientizez pericolul la care mă expuneam eu dar și copiii. Ei nu aveau nici o vină că noi părinții eram doi neputincioși. Au crescut cu această dramă și altele iar eu nu am știut cum să-i vindec și credeți-mă, se simte! După două zile am depus actele de divorț. M-au costat numai șaizeci de lei. Am făcut asta singură, fără avocat, fără psiholog, fără suținerea celor din jur. Pentru mulți eram o doar curvă care divorța!
          Aveam două variante și nici una ajutătoare. La următoarea beție ori mă omoară ori îl omor! Așa că am căutat putere în toată suferința adunată până atunci și m-am reinventat, ramforsat. Mi-am fost mamă, avocat, psiholog întotdeauna ghidată de speranța și credința în Dumnezeu. La ceas de cumpănă L-am întrebat:

-         Dacă și Tu mă lași, atunci eu, a cui mai sunt?

          După o lună, m-a prins în fața blocului la ceas de seară când strângeam rufele. Din nou mi-a trecut moartea prin fața ochilor. Culcată pe burtă cu fața-n pământ eram strivită de picioarele lui. Când s-a aplecat asupra mea să mă strângă de gât, am prins în palmă o piatră cu care l-am lovit peste față și așa m-am putut elibera de el. Paznicul de la cămin privea cu brațele încrucișate scena:
-         Nebunule, o omori!
Am avut nenorocul ca în echipajul sosit la fața locului să fie un polițist care a fost și atunci când a chemat el poliția.
-         Ce-i fă cioară, nu-ți place când se întoarce roata?
Am mai primit o amendă pentru tulburarea liniștii publice, salariul nu mi-ar fi fost de ajuns să o plătesc.

Astăzi viața mea este frumoasă dar zilele trecutului au săpat fără milă în toată ființa mea, un motiv puternic ca să nu mai tac. Am luptat cu mine, transformându-mă din victimă în salvare pentru cine mi-a căutat ajutorul. Doare dar continui să trăiesc cu curaj și să văd binele în orice provocare.


miercuri, 31 ianuarie 2018

Hai să te poleiesc!

      Treceau zilele și noi mergeam mai departe cu cele nouă zile de descântec.
      Fata mea, acum după toate acestea trebuie să te poleiesc ca bărbatul pe care-l placi să te vadă strălucind, să nu te poată evita. Pentru asta trebuie să vii cu o bijuterie de aur și vei vedea ce se întâmplă.
      -         Așa voi face. Când am fost la discotecă a venit și mi-a oferit o doză de pepsi. Cred că mă place și el, adică au efect descântecele de până acum.
Fata se întoarce după câteva zile și aduce cu ea un inel fără piatră. Este destul de greu. Am pregătit din vreme sare mare din aceea de care ling vacile, un bol cu apă, pilitură de bronz. Am pus aurul in bolul transparent si apoi l-am acoperit cu un șervețel. Între timp am descântat fata de câteva ori și în timp ce o învârteam, am scos aurul din bol strecurând pilitura de bronz și sarea mare.

-         Ce se aude?
-         Se topește aurul. Ai să vezi.
De fapt sarea își făcea treaba pocnind atunci când se desfăcea. Am mai vorbit de una alta până când nu s-a mai auzit nimic în bol.
-         Hai să vedem! Ridic șevețelul de pe bol și…surpriză, aurul s-a topit!
-         Unde-i aurul?
-         S-a topit! Acum te voi polei și îl vei orbi cu strălucirea ta pe X. Nu se va putea uita la altcineva pentru că tu îl vei acapara!
Fata este docilă și curioasă.
-         Trebuie să bei și să te ung cu această licoare aurită.
Fata bea, eu o ung din cap până-n călcâie.
-         Este sărată!
-         Păi este normal, aurul este un minereu și conține minerale! (Acum când scriu mă pufnește râsul. Bine că sunt singură acasă)
-         Bine, am terminat!
Fata mea este poleită. Nu o să pățească nici un rău, știu sigur. Îmi plătește 9 potcoave (900 lei) o avere, și pleacă fericită să se pregătească de dicotecă că-i proaspăt poleită.
   
Acum trebuie să-ți fac drum către el
-         Auzi, sunt fericită. Am dansat cu X și mi-a dat dedicații toată seara. Gata, sunt sigură că s-a îndrăgostit de mine!
-         Acum trebuie să-ți fac drum cu adevărat către inima lui. Până acum am îndepărtat tot ce era rău pe tine ca el să nu te placă sau să te vadă. Este timpul drumului către inima lui.
-         Ce trebuie să fac?
-         Să-mi aduci 9 metri din cel mai prețios material, așa ca omul pe care-l placi.
-         Nu știu ce material să-ți aduc. Un covor este bun?
-         Nu un covor că ăla nu e drum. 9 metri de traversă persana ar fi buni pentru ca trebuie să fie drum drept.
-         Văd cum fac și o rezolv și pe asta.
-         Tu decizi.
După alte cîteva zile fata mă sună să mă întrebe dacă se duce să cumpere traversă. M-am gândit bine, nu era o idee bună căci nu aș fi știut cum să-i justific tatei prezența unu lucru atât de scump la noi în casă. Cu asta nu mai scăpam.
-         Cred că mai bine te duci să vezi cât costă și după aceea vii, îmi lași banii și mă decurc eu.
-         Ce bine, m-ai scăpat de o grijă!

Am primit banii, erau mai mulți decât avusesem vreodată. Cred că era mai mult decât lichidarea mamei mele. Fata mea și-a găsit calea, era mult mai încrezătoare și  viața ei avea un rost. După câteva luni aveam să aflu că valutistul X a devenit bărbatul ei cu cununie la biserică. 
Să fi fost descântecele, poleitul, drumul? Cine știe? Cert este că pentru o vreme m-am oprit din a mai ghici și descânta. Dacă dezlegările erau pur și simplu șarlatanii, atunci când deschideam cărțile să ghicesc mă speriam chiar eu de ceea ce vedeam și spuneam, la fel era și cu cititul cafelei. Nimic nu-mi mai era necunoscut într-o cana de cafea băută. Mă speriasem și hotărâsem că este mai bine să iau o pauză pentru mine și sufletul meu.
În realitate, tragedia vieţii mele se poate reduce la următoarea formulă: sunt un păgân, unperfect păgân clasic care vrea să se creştineze. Pentru mine, ritmurile cosmice, simbolurile, semnele, magia şi erotismul există mai mult şi într-o formă mai imediată decât problema redemptiei.
Mircea Eliade în Jurnalul portughez (5 septembrie 1942)