miercuri, 27 mai 2015

Sunetul Educatiei

“ Educatia este cea mai puternica arma cu care poti schimba lumea” spunea Nelson Mandela si o spun si eu acum pentru ca educatia a schimbat lumea mea si va schimba si lumea semenilor mei.

  Sunt educator si mentor iar aceasta misiune am descoperit-o intr-un ghetou. Am locuit intr-un ghetou, un loc in care cuvantul viitor se referea cel mult la ziua de maine si Educatia era un lux sau o aberatie pentru familiile ce locuiau acolo. Eram un caz mai fericit pentru ca aveam un job, lucrator in salubrizare, ieseam in lume si o vedeam, o simteam cand ma privea indiferenta, si o miroseam atunci cand goleam cosurile de gunoi. Mirosul strazii nu mai era acelasi cand ma intorceam in ghetou indiferent de gunoaiele pe care le adunam din strada. Nici chipurile copiilor de acolo nu se asemanau cu chipurile copiilor pe care-i intalneam pe strada indreptandu-se catre scoli si gradinite. Erau cenusii, lipsite de sclipirea copilariei.
In turele de noapte cand mainile imi inghetau pe lopata cu care curatam zapada de pe strada si spiritul parasea trupul obosit, mintea mea lucra la un Maine in care mainile mele vor folosi unelte usoare si chipurile copiilor din ghetou vor fi luminate de sclipirea copilariei. Eram ferm convinsa ca daca eu imi fac treaba bine, si Dumnezeu isi va face partea Lui si nimic nu-mi putea distruge aceasta credinta, distruge convingerea ca intr-o zi voi vedea acest lucru infaptuindu-se
  “Hai la joaca!” a fost indemnul care adus sclipire de viata si bucurie pe chipurile micutilor din ghetou. Pe campul din preajma constructiilor mizere si intunecate organizam jocuri la indemana lor iar in jocul nostru se antrenau si adultii uitand pentru cateva ceasuri de griji.
  Asa a inceput Educatia sa-si faca simtita prezenta in viata lor si a mea, prin joaca. De pe camp am ajuns impreuna sa ne jucam pe terenul scolii si al gradinitei mult visate, acum eram femeie de serviciu si mediator scolar si imi insoteam copiii din ghetou zilnic catre scoala si gradinita. Eram cea care le oferea siguranta ca sunt pe maini bune, cresteam o data cu ei.
  Sa poti vedea rezultate la cei cu care sau pentru care lucrezi este nevoie de mai mult decat empatie, este nevoie sa-ti faci lectiile permanent, sa cercetezi, sa studiezi pentru a avea ce sa oferi, altfel te opresti si odata cu tine se opresc si cei care te-au luat drept model.
De aceea la 40 de ani am schimbat statutul de mediator cu cel de student la pedagogie si chiar de au aparut temerile ca nu voi tine pasul cu colegii mei tineri sau volumul de informati, gandul la copiii mei dragi pe care i-am lasat in urma imi dadea inzecita putere.
La finalul celor 3 ani de facultate o colega m-a intrebat:
-Fata, tu unde te duci sa predai?
-Voi merge acolo unde este nevoie, chiar si la Garcini ( cea mai mare comunitate de romi din tara, la 25 de min de Brasov), numai sa-mi pot face treaba bine cu toata inima mea.
- Asaaa,pai normal ca tu te duci acolo ca doar esti tiganca de-a lor, eu nu m-as duce acolo nicicum, nu vai, ma laasi!
Am fost furioasa, trista si iar furioasa. Refuzul de a merge si de a educa acolo unde este nevoie consider ca nu mai poate fi comentat, dar oare ce te-ai face tu, omule, daca sansele tale la educatie s-ar reduce doar pentru ca locuiesti intr-o anumita zona? Desavarsirea adevarata a venit nu in urma unei licente sau a unei titulaturi care mi-o confera o hartie sau o institutie anume, desavarsirea a venit privindu-i pe cei din jurul meu ca pe Oameni cu Nevoi.
Oameni cu Nevoi, ca Marian unul dintre copiii cu care lucram si care m-a “educat” sa vad care este drumul pe care trebuie sa-l parcurg pentru a iesi definitiv din ghetou!

  Marian, avea 3 ani si jumate, crescut de bunici pe langa multi alti nepoti si stranepoti, intr-o casa mica in care un pat putea sa odihneasca 5-6 bucatele de suflete. Fusese trimis acasa, sa se schimbe de haine pentru ca mirosea urat si tulbura buna desfasurare a activitatii . Sa mearga acasa ar fi insemnat sa parcurga 500 m prin ploaie, printre caini si pe camp avand o cale ferata destul de aproape. L-am intrebat de ce este acolo si cu glas mic de plans mi-a raspuns: “a spus Doamna si copiii ca am facut caca pe mine, dar nu este asa, sa moara mama, eu nu stiu de ce put”. Am stiut eu… calcase intr-un “noroc”. Un dus si hainutele schimbate ar fi rezolvat problema si pentru ca acestea existau la fundatia unde lucram, am trecut la fapte. L-am dezbracat lasandu-i doar chiloteii pe el si ii tineam dusul sa se poata spala, dar nu reusea singur sau nu stia. Am inceput sa-l spal pe cap si sub buricele degetelor simteam cum paduchii cauta scapare, era o senzatie de cosmar dar am continua sa-l spal.
Atunci m-a lovit revelatia: “Aoleu, tanti Alino, o sa invat mult, sa am servici cand o sa fiu mare, sa castig multi bani, sa am o casa in care o sa-mi fac o baie mare si sa ma spal toata ziua, ca bine mai e sa ma spal!” Acesta a fost momentul in care am decis sa evadez dintre zidurile intunecoase si reci ale ghetoului. Si eu puteam scapa de baia la lighean si sa fac dus! Un simplu dus, de care tu, eu, ceilalti beneficiem in mod normal, un simplu dus a schimbat destinul unui copil, l-a motivat pentru o viata… sa se ridice din conditiile mizere in care traieste, sunetul educatiei a vibrat in adancurile fiintei lui prin picaturile de apa calda ce-i mangaiau trupusorul chinuit de frig si mizerie. L-am schimbat cu hainute frumos mirositoare si m-am dus cu el in sala de grupa:
 “Vi-l prezint pe noul vostru coleg Marian!” Ceilalti copiii l-au inconjurat cu admiratie exclamand : “Ale Devla, so mandro san thaj candes, dik, are si tenesi  de firma!” (vai, Doamne, ce frumos mirosi , uite, are si tenesi de firma).
Cateva zile mai tarziu un caine alerga nebun dupa o eleva surdo-muta, speriata, vazandu-ma afara a venit fuga in spatele meu prinzand-ma cu toata puterea ei de mijloc, ghinion de nesansa, cainele m-a muscat pe mine de picior. Copiii l-au alungat cu betele gasite prin curte si mai tarziu, Marian a venit langa mine, m-a intrebat daca ma doare si privindu-ma in ochi mi-a spus: “cand te-a muscat de picior, parca a muscat din inima mea!” Devenisem parte din el, din fiecare copil pe care-l luam de acasa in fiecare dimineata.
  Privind oamenii asemeni unor produse, clienti sau beneficiari, rostul nostru de a transforma se pierde si obiectivul principal de a face pe cineva fericit dispare undeva printre proiecte,statistici sau programe.
Sunt educator  si mentor dar nu pot uita ca am ajuns aici datorita oamenilor minunati care au crezut in mine, nu pot uita ca totul a pornit de la un maturoi, o lopata si mai tarziu un mop. Acum uneltele mele sunt cu totul altele si sub brat am un CATALOG! Daca eu pot, la randul tau si tu esti un educator, un profesor si poti face asta oferind credibilitate celor din jur, gandindu-te ce-ai face daca ai fi pus in situatia lor: sa adormi flamand, sa-ti fie frig tot timpul, sa suporti  lovituri fara nici o explicatie si mai mult de atat sa fii indepartat de cei care iti sunt aproape.
  Imi doresc ca fiecare dintre voi sa devina educator pentru viitor, daca Tu astazi poti citi unui copil o poveste fa-o, nu lasa sa se intample doar la scoala, daca timpul iti permite, mergi cunoaste-i si invata-i sa se joace, sa cunoasca farmecul jocului si odata cu ei iti vei reaminti de copilarie.
Priveste copilul sau tanarul rom asa cum este el nu doar prin ochii mass-mediei, cauta-l si arata-i binele, invata-l ce inseamna” buna-ziua, va rog frumos,multumesc, am voie ?”. Mergi in zonele in care locuiesc si vei intelege mai bine cu ce se confrunta, i-a atitudine atunci cand sunt nedreptatiti sau nedreptatesc .
Nu uitati ca discriminarea se invata acasa si dauneaza.Poti educa prin gesturi mici pe toti cei ce au nevoie.
Mai mult de atat, parinti si viitori parinti, invatati-va copiii ca nu este nici o diferenta intre noi , ca simtim, auzim, mancam si respiram ca si ceilalti pamanteni, ca diversitatea face parte din miracolul ce se numeste Viata. 
Transformati Educatia in arma care va face diferenta si va schimba lumea, nu lasati prejudecatile sa faca loc unei societati lipsite de valorile umane.