sâmbătă, 30 decembrie 2017

"Eu sun șefu'!" sau flaneaua roșie a lu' Lucan

Toată noaptea am călătorit cu trenul la clasa a II-a. Naomi dormea liniștita în brațele mele fără să-și poată închipui ce va urma în zilele următoare. Dormea în brațele mele și asta însemna totul.
 În jurul orei 5 am ajuns în Cluj. Era încă întuneric și un sentiment de neliniște a pus stăpânire mine. Am luat un taxi și cu inima mică i-am spus șoferului să ne ducă la Institutul Urologic. Omul știa bine unde să ne ducă așa că nu a trebuit să dau multe explicații, doar nu eram prima provincială care ajungea pe acolo. Naomi era încă toropită de somn. 
Porțile institutului erau închise, fiind prea devreme să primească musafiri. Ne-am așezat pe o bancă și am acoperit fata care ațipise din nou, cu o flanea ce o avusesem pe mine în timpul călătoriei cu trenul. Răcoarea dimineții își făcea simțită prezența prin toți porii pielii, dar nu aveam încotro, mă abțineam să nu tremur prea tare să o trezesc pe suflețica ce dormea cu capul pe picioarele mele. Pe la ora 6 s-a deschis poarta institutului și un portar ne-a lăsat să intrăm pe un hol slab luminat care arăta mai degrabă ca un subsol. 
Cred că chiar asta și era pentru că abia pe la ora 9 am intrat cu adevărat acolo unde am prezentat actele, adică biletul de trimitere, ieșirile din spital de la Iași, analizele recente și certificatul de naștere a lui Naomi. O asistentă ne-a spus să așteptăm. Holul era înțesat de oameni veniți din provincie de prin capetele țării cu sufletele pline de speranță ca magicianul Lucan va aduce bucurie si tihnă în viețile lor sau a celor pe care-i însoțeau. Încet-încet simțeam că picioarele-mi sunt prinse în clești de plumb, ochii de abia reușeam să-i mai țin deschiși și parcă mâinile nu mai vroiau să-mi dea ascultare. In sala de asteptare poveștile celor veniți se auzeau asemeni unui zumzet permanent și enervant care-mi produceau mâncărimi la inimă. La un moment dat, să fi fost ora 12, asistenta care ne înregistrase ne-a chemat într-o sală mare în care erau multe paturi despărțite de perdele. Am asezat-o pe Naomi pe unul din ele și mi-a spus că imediat va apărea și domnul profesor Lucan. Eram ușurată, gata, vom putea merge după aceea să mâncăm și să bem câtă apă dorim. 

Profesorul a venit dar nu imediat așa cum am fost anunțați, nu mai contează cînd a venit! M-a privit cu indiferență întrebându-mă cu ce problemă sunt acolo. I-am dat ieșirile din spital, s-a uitat la ele și răspunsul lui a fost sec și scurt:
 - Da, se poate rezolva dar vă trebuie bani!
 - Domnul doctor, banii nu ar fi o problemă pentru că există cineva care va finanța orice intervenție va fi nevoie pentru ca fiica mea să fie bine.
 - Atunci veți merge în clinica de pediatrie III din Cluj, veți face acolo toate investigațiile necesare după care ne revedem la Clinica Lukmed să stabilim ce facem. Asistenta va scrie trimiterea către secția de pediatrie.
Târziu, după ora 14, am ajuns și la pediatrie III unde ne-a preluat doamna dct. Lavinia Popescu, o femeie deosebită care s-a comportat ireproșabil în tot timpul pe care l-am petrecut cu Naomi la acea clinică. Nu mi-a cerut să plătesc spitalizarea pentru că fata mea era mai mare de 3 ani. Poate știa ce avea să urmeze la Lukmed și a vrut cumva să-mi faca viața mai ușoară. Timp de aproape 3 săptămâni Naomi a făcut toate investigațiile posibile: urografie, cistografie, ecografie, scintigrafie și multe, multe analize de sânge. Toate gratis! 
Niciodată nimeni nu mi-a spus acolo că ar trebui să plătesc ceva. Bucătăresele erau tare bune la suflet, pentru că le ajutam la curățenie îmi dădeau și mâncare care chiar de nu era fantastică era caldă și mă scutea de alte cheltuieli. Acum toate analizele erau gata, deci trebuia să ne prezentăm din nou la profesorul Lucan. În ziua cu pricina, după ce ni s-a făcut externarea și cu tot dosarul complet am încercat cumva să mă revanșez față de bunătatea doamnei doctor, deh! Eram deja dresată de sistem dar nici nu știam cum să-mi manifest recunoștința.
 - Păstrează-i că destul îți va cere Lucan fir-ar de cap să-i fie!
Acestea au fost cuvintele de rămas bun de la clinica pediatrie III Cluj. 

Era vineri dimineața și mai aveam în buzunar fix 10 lei peste banii de taxi cu care să ajungem la institut. Omul cu inima mare care se oferise să suporte toate cheltuielile pentru operația fetei ne-a spus să mergem la clinică și să-i spunem doctorului că orice plata va trebui făcută o va face prim virament bancar. Nimic mai mult. Tata urma să primească luni pensia și să-mi trimită banii pentru drum dacă va fi necesar. Ajunse la clinică, neliniștea mea era tot mai mare. Ce voi face dacă doctorul nu va fi de acord cu viramentul, unde mă voi duce până voi primi bani de acasă pentru tren? Ce se va întâmpla cu Naomi, ce va urma după...
Era destul de multă lume acolo. La amândouă ne era sete și foame dar doctorul ne-a spus când voi ajunge cu fata la clinică să nu fie mâncată și nici băută. Ne-am așezat cumințele în tăcere pe scaun și am așteptat. Profesorul încă nu venise dar oamenii care erau acolo intrau după programare la ședințe de ultrasunete care erau făcute de alți medici. Orele treceau, setea și foamea ne chinuia dar mai mult de atât mă gândeam cu groază la ce o fi in suflețelul lui Naomi stând de câteva ore bune acolo pe hol și auzind zgomotele produse de ”ciocănele”. 
Ea, mă privea cu răbdare, infinită răbdare de parcă ochii ei de catifea doreau să-mi liniștească toate fricile adunate în orele de așteptare. Mă gândeam cu groază că băncile și-au terminat programul de lucru și trebuie să trecem peste weekend, că suntem străine pe drumuri. Naomi mă strângea de mână în tăcere. Din când în când își arunca lacomă ochii către fântâna cu apă din încăpere. Nu cerea nimic, nu se plângea de nimic! Sleită de puteri s-a întins pe genunchii mei. Lacrimile îmi inundase inima și îmi sufocau gâtul. Ea nu trebuia să mă vadă plânsă, nu trebuia să simtă pericolul în care ne aflam. Avea ochii uscați ca și buzele și culoarea-i pierise din obraji.
 - Mamă, ce nașpa arăți! Ce-i cu tine?
Ea era cea care făcea haz de necaz. 

La ceas târziu de seară și-a făcut apariția și șeful. Da chiar așa scria pe flaneaua roșie pe care o purta ”Eu sunt șeful!”  Da, el era profesorul Mihai Lucan șeful clinicii Lukmed și al Institutului de Urologie si Transplant Renal Cluj! Ne-a chemat la el în birou, s-a uitat peste toate analizele făcute și a dat verdictul:
 - Vă costă 600 de euro, dar pentru că este copil vom face reducere de 100 de euro. Sunt ambii rinichi dar acum vom interveni numai pe unul pentru că nu va rezista să intervenim pe amândoi deodată.
 - Domnule doctor, vom putea plăti numai prin virament bancar...
 - Doar cash!
 - Este o intervenție sponsorizată și cel care va face acest lucru doar așa lucrează!
 - Am spus cash, când aveți banii veniți!
Nu am mai avut ce povesti. Am ieșit disperată din cabinetul renumitului Lucan. 
Încotro Doamne?
 - Mamă, hai inapoi la spital unde am fost internată, poate ne va primi acolo până luni când trimite bunicul bani.
Pentru câteva momente m-am luminat cât să găsesc un taxi. Pe drum, plânsul a pus din nou stăpânire pe mine. Acum nu mai era înfundat, era un plâns care mă zguduia, un plâns de disperare, ciudă, foame, frică. Era plânsul neputinței și a abandonării.  Ajunse la destinație am vrut să-i plătesc șoferului cursa însă acesta a spus:
 - Păstrați banii pentru copil și sper să fiți bine amândouă!

      Din nou soarta ne-a îmbrățișat și am fost primite la clinică. Doamna doctor nu era de gardă dar ne cunoșteau toate asistentele și doctorițele de acolo. Ne-am dus la salon și Naomi a primit un pătuț mic. M-am așezat fericită pe scaun mulțumind cerului pentru bunătate și ocrotire. Ziua de luni mi se părea atât de departe dar acum nu mai conta nimic. Eram salvate!
      Luni dimineață am luat legătura cu binefăcătorul nostru și i-am povestit toată tărășenia cu celebrul doctor. Spre marea noastră bucurie a acceptat să-mi trimită banii la oficiul poștal, bani care să acopere intervenția și să ne ajungă și să venim acasă. În total 2000 de lei. M-am dus într-un suflet la poștă să iau banii dar acolo altă surpriză. Aveam buletinul expirat și funcționara de la ghișeu refuza să-mi dea banii chiar și cu pașaportul. Nimic nu a convins-o! Am început să strig disperată că vreau să vorbesc cu directorul agenției. Era o femeie. A venit și după ce i-am explicat pe scurt cum stau treburile a hotărât:
        - Vă ajut de această dată dar data viitoare să nu mai veniți!
La ora 12 eram la Lukmed cu banii în dinți și inima-n cuie!

Banii nu ne-au scutit de orele de așteptare. Majestatea sa Lucan mai avea cale lungă până să ajungă la clinică. A ajuns pe la  ora 22, cu aceiași flanea roșie ”Eu sunt șeful!”. Am plătit la cursul zilei 500 de euro adică 1750 lei. Intervenția a fost făcută de un alt doctor, nicidecum de Lucan. A durat 26 min pe ceas.
 - Vrei să stea și mami cu tine până-și face efectul anestezia?
 - Nu, să stea pe hol că și așa este destul de stresată!
Am ieșit pe hol, m-am așezat și timp de 26 de min am urmărit ca în transă minutarul ceasului. Dincolo se auzeau parcă ciocanele tatei lovind nicovala. Fiecare sunet lovea câte o bucățică din carnea mea. Mă durea fiecare os, nerv, celulă. Durerea era atât de ascuțită că la un moment dat am îngenuncheat. Naomi a fost scoasă și dusă într-o anticameră. După  mai puțin de 10 minute s-a trezit strigând-o pe mama:
      - Bunica, bunicuța mea, ia-mă cu tine te rog! Bunicaaa... Mamă de ce bunica nu vrea să mă ia la ea? Uite, se duce în fum! Bunicuța...
Bunica plecase la odihnă în iarna trecută când Naomi era la Iași în spital. Nu a petrecut-o la groapă căci medicii nu ne-au permis să o luam acasă dat fiind starea ei și vremea câinoasă din acel ianuarie.
 - Vreau să fac pipi!
 - Stai, să-ți aduc plosca.
 - Nu, nu, vreau să merg eu singură la baie!
Am dus-o ușurel la baie unde a încercat să facă pipi. Pe hol s-a întâlnit cu doctorul ce-i făcuse intervenția și cu Lucan.
      - Piticule, ai căzut în clondirul cu palincă? De unde sunteți?mă întrebă doctorul cel tânăr.
      - Din Moldova lui Ștefan, îi răspund.
      - Da, dar măcar ăla nu era așa negru ca voi, spuse Lucan.
      - Domnule doctor, am plătit pentru pietrele de la rinichi, dacă se poate rezolva si cu culoarea poate plătim și pentru asta!
       - Nu, sunteți libere. Ne vedem luna următoare!
       - Domnule doctor, orașul meu nu este la colțul străzii, este la o noapte de mers cu trenul. Pentru cei 500 de euro poate merităm o noapte de asistență medicală. Nu știu la ce să mă aștept pe drum cu copilul!
       - Nu te aștepți la nimic, ne vedem luna viitoare!
Șoferul care ducea internații la clinica de stat s-a îndurat de noi și mi-a spus:
        - Doamnă, vă pot duce eu la Institut să stați în ambulatoriu până dimineața. Dacă doriți să vă iau ceva de pe drum mă pot opri.
Omul cu inimă mare ne-a dus în ambulatoriu. Naomi a adormit imediat ce am ajuns. S-a pus cu capul pe genunchii mei si dusă în vise a fost. Eu am tremurat mult și bine de la aerul condiționat. Nu mai eram capabilă să gândesc. Așteptam dimineața. Peste noapte Naomi a vomitat și a făcut febră. Am chemat medicul de gardă care ne-a pus într-un salon și i-a pus o perfuzie lui Naomi. A venit după ceva vreme și a verificat dacă este bine. Dormea și păru-i greu ca mierea se împrăștiase în bucle mari pe pernă. Doctorul s-a aplecat și a mângâiat-o pe frunte.
 - Este frumoasă ca un înger! Să vă bucurați de ea! Acum dormiți și dimineață la ora 6 va trebui să plecați, până vine domnul doctor, că-i bai!

Cam aceasta a fost aventura noastră cu stimabilul doctor Mihai Lucan de la Cluj. Cam aceasta i-a fost omenia! Luna următoare când ne-am întors pentru cea de a doua intervenție care fusese deja plătită, doctorul renumit a mai cerut 200 euro pe care bineînțeles că nu i-am avut. Nici nu a a atins copilul, care era nedormit de o noapte și o zi. Era iarnă, după Crăciun și pierzând trenul am tremurat o noapte întreagă în gara care era in renovare, alături de oameni ai străzii băuți sau drogați.

Domnule doctor Mihai Lucan, credeam că atunci a fost o greșeală a mea, că v-am judecat greșit, că sunteți copleșit de volumul mare de lucru și de aceea v-ați comportat așa cu noi dar se pare că atunci abia erați la începutul căderii libere către foamea de bani, nepăsare, avariție. Am crezut că v-am prins într-o pasă proastă dar uite ca DNA-ul chiar v-a găsit pe un pas prost. Să fiți judecat de durerea părinților și a copiilor care au plătit cu greu ”tratamentele dumneavoastră”. 
Rușine și păcat de harul pe care l-ați  primit! V-ați lăcomit și veți sfârși la lada de gunoi a istoriei medicinei! 

miercuri, 1 noiembrie 2017

De ce nu sunt înger! sau Bătaia-i ruptă din iad

Bătaia nu-i ruptă din rai, este parte a iadului transmisibil peste generații!

Dacă bătaia ar fi ruptă din rai, astăzi cunoscuții mei mi-ar spune: Înger, îngerașul meu!

Da, nu glumesc! Bătaia a fost parte din existența mea, a surorilor și a fraților mei care mai târziu au devenit cei mai tari boxeri fără centură și lauri. Eu la rândul meu am fost bătăușă. Copil șchiop fiind, am înghițit cu greu răutățile camarazilor mei de joacă sau de la bloc. De joacă mai puțin, se jucau cu mine numai dacă aveam ceva bun să le dau și asta nu se întâmpla foarte des. Nu am fost la grădiniță și mă bucur văzând, acum când sunt educator, cum sunt tratați copiii, mai ales cei ”anormali”.

La școală, din clasa a II-a am nimerit la un învățător la fel de șchiop ca și mine. Marius îl chema, un om bun dar care ceda cu ușurință la presiunile părinților. Nu puteam primi note mai mari de opt pentru că asta ar fi însemnat că tovarășul învățător ținea cu mine că eram șchioapă ca el sau el ca mine și mai eram singurul copil de etnie din clasă cu un tată monarhist. Nu mă însoțea nimeni la școală pentru că mama era paralizată de ceva vreme și tata lucra în schimburi să ne poată hrăni și crește.

De multe ori drumul către casă era asemenea drumului Domnului nostru la Golgota și asta fără exagerări. Răbdam și îmi juram că într-o zi o să joc tananica cu picioarele pe capul lor. Am crescut și am ajuns la gimnaziu. Credeam că vor apărea schimbări în bine, îmi doream liniște să pot merge în tihnă la școală pentru că iubeam să învăț, să descopăr despre ce mă înconjoară. Pe lângă bătăile de acasă ale fraților mai mari sau uneori ale tatei, bătăile de la școală erau cele mai dureroase pentru că aduceau cu ele multă umilință, publică, spre amuzamentul celor care asistau. Ei bine, lucrurile nu au rămas așa la nesfârșit.

Prin clasa a VI-a am realizat că trebuie să mă descurc de-adevăratelea pe cont propriu. Nu mai suportam să mă prindă colegii de coade și să spună ca trag clopotele la biserică. Îmi luau ghiozdanul și-l aruncau, îmi puneau piedică și se simțeau dumnezei. Eram suficient de antrenată, în ciuda staturii mele firave, căci acasă căram găleți de apă patru etaje când se oprea apa, și se oprea des. Carnea nu mai tresărea așa repede la durere pentru că bățul de fibră carbonată, din care-și făcea tata undițe, pișca sistematic din ea atunci când nu reușeam să-i țin bine bățul la matisat.
Asa că, intr-o seară pe când ieșeam de la ultima oră, unul dintre colegi a vrut să-mi pună piedică, am fost mai rapidă decât el, m-am întors rapid și cu forța pe care numai ura sau disperarea o poate pune într-un omuleț, l-am pus la pământ. M-am urcat pe el cu genunchii și am început să-l izbesc cu capul de ciment. M-a oprit la timp tovarășa de istorie Cristescu. A fost un moment care a eliberat toată durerea și frustrările din cei șase ani de școală, din cei doisprezece ani de acasă. Îmi părea rău pentru colegul meu dar băgasem frica în ceilalți. O a doua tentativă de a fi trasă de coade s-a terminat pentru colegele mele destul de urât. Au ajuns acasă mai tăvălite ca tăvălitele din tigaie. 

Așa am devenit eu copil agresiv, rea din cale afară, cum spuneau vecinele.
În școala generală nu am mai luat bătaie de la copii. La liceu se găsise unul care mă teroriza. Nu rata nici o ocazie să mă umilească, să-mi arunce caietele sau echipamentul sportiv, uneori mă mai obliga să-i dau și temele sau să-i șoptesc la lucrări. Pe ăsta l-am dat pe „mâna ocrotitoare” a fraților mai mari. L-au liniștit pentru toți anii în care eu am mers la liceu, nu numai pe ăla ci și pe potențialii doritori de senzații tari. Așa am scăpat de bătaia celor din afara casei. De cea din interior nu am scăpat nici de femeie măritată. Dacă nu mă bătea bărbatul, mă bătea tata sau frățiorul meu mai mare.

Așa am ajuns să cred că BĂTAIA este meniul principal, sursa de energie a fiecărei zile. Ajunsesem să cred că zicala “femeia trebuie bătută și mai apoi f...” este cât se poate de adevărată (mai puțin partea a doua). Unde să mă duc? Cui să-i spun?
Eram deja femeie la casa mea, cu doi copii, cu bărbat frumos și sănătos, român verde nu alta. Vecinele mă invidiau văzând ce fain om am eu, cum le mai salută el surâzând ca un artist.
Ce norocoasă ești! Faci ce vrei tu din el!
Aha, sigur! Eram norocoasă să am copiii la creșa săptămânală și să nu vadă circul de fiecare zi al tatălui. Eram norocoasă că învățasem să mă feresc din calea lui. De la o vreme, omul ăsta nu mai bătea fizic, bătea psihic și o făcea bine.
- Nu te uiți cum arăți? Vai capul tău, dacă te lași de mine se alege sclavia de tine. Din astea ca tine am mai fumat. Mie îmi place femeia pe tocuri să o aud cum merge:” toc, toc,toc” și cu fusta scurtă! Tu, ești om însemnat așa cum spunea mama!
Cam așa a fost, bătaia fizică și mai apoi cea psihică a demolat omul din mine. Cu fiecare zi trăită de el, muream eu. Muream în mișcare. Știam doar că trebuie să îngrijesc de copii, să nu le lipsească confortul când sunt acasă. Uitasem să fiu om, mamă, colegă. Eram doar un utilaj în funcțiune.

După doisprezece ani am hotărât să devin din nou bătăușa din generală. M-am bătut cu femeia handicapată, lălâie și balcâză. M-am privit în oglindă, sincer, doar pe mine. Nu am văzut acolo nici pe mama, tata, surori, frați, copii. M-am văzut pe mine. Tristă, uscată, seacă, neagră, slabă, speriată... dar plină de dorință.

Vreau să trăiesc frumos!


Mi-am spus zile întregi, luni, ani și am început să fac primii pași: divorț, demisie, schimbare de oraș. Femeia din oglindă s-a transformat încet și sigur. M-am împlinit ca OM. Flacăra vieții arde și mă ține în mișcare în fiecare secundă amintindu-mi să fiu recunoscătoare mie și mai apoi oamenilor pe care i-am întâlnit în calea mea.

Îmi este greu, durerea amintirilor mistuiește uneori dar purifică.

Iert și mă iert, atât am știut să fac eu atunci, acum știu mai mult.


Știu că sunt unică, sunt copil de Dumnezeu și iertându-i pe ceilalți și pe mine, mă apropii tot mai mult de El, păzitorul zilelor mele.

miercuri, 30 august 2017

Mi-am vindecat trecutul crezând că imposibilul nu există

Break the Patterns - Wow, ce ediție mișto, mi s-ar potrivi de minune!
          Să desființez paternuri, se pare că asta știu să fac cel mai bine încă de la venirea mea în această lume. Bacău, orașul atât de aproape de locul natal, orașul ale cărui străzi mi-au fost locul de muncă pentru multe vremi când necazul se însoțise cu mine. Orașul ce-mi trezea amintiri dureroase, era acum atât de dorit de mine, să merg să-i spun o poveste despre cum să desființezi mituri, paternuri sau bariere. Offf, dar nu-i totdeauna după cum vreau eu!
          Cât a trecut de atunci? Șaptesprezece ani! Numai atât? Descopeream cu mirare că amintirile sunt acolo și încă dureroase, deschise și amenințătoare. Credeam că sunt vindecată. Să fie posibil ca atâția ani să fi stat ascunsă și să mă mint că nimic din trecutul meu nu mă mai poate tulbura?
Doamne, doar nu m-a chemat nimeni la Bacău, nu m-a invitat nici bunica să spun ceva acolo, ce fac atâta caz? Este doar o altă ediție TEDx cu un titlu ce poate să însemne orice. Pfaiii numai filme am în capul ăsta dâng! Are dreptate Costi când spune că sunt combinația perfectă dintre Maria Montessori și Maica Tereza dar partea lor nătângă!
          Aceasta a fost cearta cu mine pentru multe zile, până când într-o zi mi-am luat inima-n dinți și l-am mesăgit pe Dragoș, ăla frumos pe care îl întâlnisem la Brașov și cât pe ce să cred că e înger. I-am spus că vreau să ajung împreună cu soțul meu și îl rog să-mi țină două locuri. Dragoș a fost tare bucuros să afle că vom fi acolo în noiembrie, așa că domnul meu Costi nu mai avea scăpare... ne aștepta Bacăul.
          După câteva zile Dragoș mi-a scris întrebându-mă dacă ne-am hotărât. I-am spus că ajungem și am rugămintea să ne recomande o cazare omenoasă...
-         Pai.. am vorbit cu Dominic.. si noi am fi onorati daca ai vrea sa urci din nou pe scena TEDx 🙂
Mie mi au dat lacrimile la Brasov cand te am ascultat.. credem ca povestea ta se potriveste manusa cu tema evenimentului de anul asta
Asa ca... am fi onorati 🙂
23.10.2016 20:35
- WoW! m-ai surprins... termenul este unul scurt si sunt o grămadă de făcut... dar NU ESTE IMPOSIBIL
hai sa ne auzim maine!
cu toate detaliile tehnice, dar pentru asta am nevoie de numarul tau de telefon.
sincer... Mi-ar face mare placere sa urc pe scena ACASA (in Moldova mea natala)
o saptamana fructuoasa!
Așa avea să înceapă o noua aventură TEDx, un început către împăcare, vindecare și iertare.
Seara, i-am arătat lui Costi, discuția cu omul frumos pe care-l iubim amândoi. M-a privit lung și m-a întrebat despre ce voi vorbi, voi păstra același discurs de la Brașov?
-           - Nu, știu deja ce discurs va fi și am și titlul: Imposibilul nu există!
-          - Adică…
-          - Adică discursul este despre perioada în care am cerșit la Bacău și despre cum am reușit să mă rup din acea lume. Am spus repede fără să respir ca și cum m-am temut să nu mă răzgândesc.
-          - Crezi că ești pregătită să împărtășești oamenilor, în mod public, această perioadă a vieții tale?
-          - Da, cred că acesta este momentul meu de a-mi înfrunta trecutul poate-mi  voi vindeca trupul și sufletul.
-         - Bine, eu sunt aici, tu știi ce ai de făcut!
         În acea seară somnul nu a îndrăznit să se apropie de așternuturile mele. Plecase departe, trecutul era acolo prezent și al naibii de dureros. Patul era prea mic pentru mine, noaptea nu se mai sfârșea. Bine că oboseala zilei l-a răpus pe omul meu drag, să nu-mi simtă fricile nopții.
Chiar ești pregătită Lină? Ce vor crede oamenii despre tine? Cum vor primi copiii tăi această veste? Ce vor crede prietenii copiilor tăi? Crezi că vei putea face față? Chiar vrei tu să faci asta?
         M-am ridicat cu grijă din pat și m-am dus în bucătărie. Nu mai fumam de aproape doi ani… și nici nu voi fuma, mi-am zis! Priveam afară în noapte. Întuneric și pace. Prin ușa deschisă a camerei l-am vazut pe fiul meu dormind în tihnă, o tihnă câștigată cu multă durere chiar și pentru el. Casa mea frumoasă, omul  meu drag, fata mea frumoasă cu ochi de catifea, câinele și pisica… Toate erau reale, frumoase, tihnite. Toate erau calde și miroseau a bunăstare! Eram în siguranță și  mai mult de atât, eram iubită. Iubirea omului meu, îmi securiza viața.
„Da, sunt pregătită„mi-am spus cu bucurie regăsind așternuturile calde și moi. Am văzut cum dimineața se instalează hotărâtă să-și intre-n drepturi. O dimineață a cărei lumină mi-a alungat fricile unei nopți de zbucium. Mă pregăteam să plec, la grădiniță.  Picioarele mele nu vor mai suferi de frig, nu-mi vor mai degera degetele și nici poliția nu mă va mai plimba, târându-mă de guler prin toată piața. Azi mă așteaptă copiii în care voi planta cu dragoste sămânța educației și a iubirii.
         Am scris, am rescris, am plâns. Mult am plâns. La un moment dat îmi dădea târcoale gândul pervers de a renunța, de a-mi vedea mai departe de viața mea tihnită. Costi era acolo în povestea mea, mă corecta, încuraja. Doamne, mari emoții am mai avut.
         Cu o zi înainte de eveniment Dragoș mă sună. Vocea lui nu prevestea nimic bun.
-         - Alina, am citit discursul tău din nou și este o problemă … dar nu știu cum să spun…
-         - Spune-o cum este mai ușor, sunt pregătită.
-         - Speech-ul tău urmează după pauză…
-         - Nu-i grav, caut să-l liniștesc.
-         - Stai! Noi avem o trupă de teatru de amatori, elevi de liceu care au pus în scenă o piesă despre…
-         - Ce?
-         - Un profesor ajuns cerșetor! Discursul tău este despre un cerșetor ajuns profesor! În timpul pauzei, unul dintre actorii amatori, va umbla printre oameni pe holuri și în sală… știi tu, cum fac cerșetorii.
A urmat o tăcere lungă, îi simțeam emoțiile dragului meu Dragoș în timp ce vedeam lacrimile din ochii bărbatului meu, cât despre mine… Aveam confirmarea că DUMNEZEU mi-a pregătit timpul și locul meu, trebuia să fie în acea zi acolo, la Bacău!
         Drumul spre Bacău a fost cel mai scurt dintre toate drumurile pe care le făcusem până atunci. Dacă tata ar fi trăit, ar fi fost acolo cu mine, fata lui cu sânge albastru cum obișnuia să-mi spună. Plecase de câteva luni, în tihnă dar a avut bucuria să vadă înregistrarea primului discurs la TEDx Brașov. 
         Era o zi blândă de noiembrie nouăsprezece, dar cu cât ne apropiam de Bacău cu atât îmi era mai frig. Mă dureau cumplit degetele piciorului drept, și inima-mi bătea să crape. Timpul se comprimase si totul se petrecea cu viteza luminii. Am vrut să mă duc mai întâi la locul unde stătusem în urmă cu șaptesprezece ani.

Lângă Piața Centrală, pe o străduță nu mai lată de-o mașină dar intens circulată, cum spun cei din branșă: „un loc cu vad bun„


         Chiar dacă trecuse atâta amar de vreme, am stiut clar cum să-l ghidez pe Costi către locul cu vad (eu care nu am nici o treabă cu orientarea în spațiu). Mi-am căutat un carton, și o cutie, așa că ritualul pregătirii fiind îndeplinit m-am așezat așteptând să cadă banii în cutie.
          De acolo de jos mi-am înfruntat Monstrul Umilinței. L-am scos la lumina zilei, l-am privit blând și i-am șoptit împăcată:
-         Știi, nu-mi mai este frică de tine! Astăzi, aici și acum, Lina se desparte de tine pentru câte zile îmi mai îngăduie Dumnezeu pe pământ! Nu mai ești monstrul meu, acum știu cine sunt: Alina Ursu, mamă și femeie iubită. Acum, îmi sunt dragă și de folos mie. Adio, pe pustii cu tine!
Oameni mă priveau curioși căci nu își dădeau seama ce se întâmplă. Un bărbat s-a apropiat timid și mi-a întins două bancnote de câte un leu.
-         Mulțumesc, i-am spus, dar sunt aici doar pentru poze!
         Aveam trupul, mintea și sufletul pregătite să împărtășesc oamenilor din experiența anilor de jos din stradă și să le mulțumesc pentru că pâinea care m-a hrănit în acele vremuri, ajungea pe masa noastră din preaplinul bunătății lor.
Resimțeam oboseala drumului și emoțiile zilei. La hotel m-am gătit ca pentru bulina roșie și pentru câteva momente Costi m-a însoțit în rugăciune și meditație.
Bacăul de astăzi era mai bun decât cel de ieri. Dragoș ne-a rezervat camera la hotel, deci a dispărut grija cazării, și s-a ocupat de toate cheltuielile necesare drumului. Cam asta era starea de spirit înanite de a călca scena.
         Sus, din nou pe bulina roșie!
Privirea mi-a fost atrasă de o doamnă faină blondă din primul rând. Am simțit-o ostilă, mai apoi i-am văzut expresia: așa și?
         M-am pierdut... eram intr-o ceață densă la propriu. Mintea mea îl căuta pe Costi, aveam nevoie de el să-mi confirme că mai pot sta în picioare, că sunt bine... o pauză... două pauze... Vocea părea că nu mai vrea să se facă auzită, mâinile-mi erau într-o găleată cu sloiuri de gheață și picioarele... ah, picioarele erau tot mai grele, mai împiedicate. Sete și întuneric! Glicemia...
Aplauze... ah, sunt aici pe scenă! Mi-am revenit continuându-mi în forță discursul. Eram acolo din nou, sută la sută!
La final, femeia faină și blondă din primul rând, era prăbușită într-o mare de lacrimi.
         Costi m-a primit în brațele lui calde. Plângea! Eram eliberată și în siguranță. Nimeni nu avea să-mi mai scrie vreodată amenzi pentru cerșetorie!
Mulți oameni m-au îmbrățișat. Mulți m-au felicitat și am schimbat cărți de vizită, am făcut fotografii, am plâns din nou în îmbrățișările lor. Dintre ei s-a desprins o femeie firavă dar plăcută ochilor:
-         - Te rog, lasă-mă să te strâng în brațe!
Am îmbrățișat-o cu toată dragostea.
-         - Astăzi, ai fost aici pentru mine! Îți mulțumesc că ai vorbit pentru mine!
Un grup de fete s-a apropiat și ne-am îmbrățișat, pupat și fotografiat.
-         - Acum, știu ce vreau să devin! Trainer! Cea mai tare, ca tine, mulțumesc!
Undeva retras dar nerăbdător stătea el, puștiul ce-l ajutase pe magician pe scenă, Dimitrie. În mână ținea un carnețel. Sfios și a întins carnețelul:
-         - Te rog, îmi dai un autograf și adresa ta de skype? Vreau să fac un interviu cu tine pentru revista școlii! Mulțumesc din suflet!
Eram îndulcită... glicemia ajunsese la 490!

        Așa a fost la Bacău, mi-am întâlnit, iertat, vindecat trecutul și mi-am îmbrățișat cu multă încredere viitorul! 
        Fă-o și tu, oriunde ai fi și indiferent ce ai fi făcut! Ai curajul și rupe barierele, desființează paternurile. Imposibilul nu există, dacă eu am putut, ce scuză ai mai avea tu?
Imposibilul nu există - Alina Ursu - TEDx Bacău

duminică, 27 august 2017

Bulina care îți poate schimba viața

-         Aveți un vis, o dorință ascunsă?
-         Da, eu am!
-         Vrei să o împărtășești cu noi?
-         Da, îmi doresc să fiu prima femeie de etnie rromă care vorbește la TED!
După câteva luni, trainerul mi-a făcut cunoștință cu cel ce este curatorul TEDx Brașov, pe care a trebuit să-l conving în mai puțin de două minute că merit să fiu pe bulina TEDx.
-         Pregătește-ți discursul și trimite-l pe mail către Titiana, fata care se ocupă de pregătirea speakerilor. În luna mai vei fi pe scenă!
Pășeam cu încredere spre împlinirea unui vis pe care-l țineam ascuns de mai bine de opt ani. Așa a început marea aventură TEDx.  Nu aveam în cap un discurs anume dar eram fericită că puteam lucra cu toată inima să-mi construiesc un vis, un vis care acum ținea de mine. Urma să fiu prima femeie de etnie rromă care călca pe scena TED cu un mesaj pentru educație și chemare la acțiune. Abia după câteva zile am realizat „gravitatea faptei” mele. Urma să fiu pe scena TEDx, un concept total diferit de ceea ce întâlnisem la 5MS. Acolo am învățat multe despre cum să improvizez un discurs, să-l susțin în numai cinci minute cu slide-uri care se schimbau la câteva secunde. Totul era pe repede înainte. Am legat amiciții, am cunoscut oameni frumoși de-adevăratelea, dar gata, joaca se terminase! Teama începea să-și facă loc încet, încet în inima mea. Dacă nu voi reuși să am un discurs bun? Dacă mesajul meu nu va avea impact? Mai rău a fost când am început să-i cunosc și pe ceilalți vorbitori ce aveau să urce pe bulina roșie. Oare, ce am făcut eu la viața mea, important pentru omenire ca să pot urca acolo pe scenă și să le spun oamenilor, să împărtășesc cu ei o idee, o experiență ce ar putea fi dată mai departe? Ceilalți, chiar făceau ceva important!
Salvarea a venit din partea bărbatului meu, omul care avea răbdare să-mi asculte toate temerile rostite cu voce tare, pe timpul zilei și uneori chiar noaptea.
-         Auzi, uită-te peste fotografiile tale din trecut, caută prin notițe, prin cutiile tale și vezi ce ai făcut tu să meriți să fii acolo. Îndrăznește și lucrează la împlinirea visului tău! Conectează-te la sursa divină și accesează înformațiile pe care le ai în tine!
Da, sigur, lui îi era ușor să spună. Daaa, el mereu crede că mie îmi este așa de ușor! De l-aș vedea pe el în situația mea! Bine, fie, voi face ca el!
Am pus înaintea Creatorului meu toate aceste temeri și l-am rugat să mă ghideze în discursul care trebuia să-l trimit cât mai repede. L-am ascultat pe dragul meu și într-un moment de pace am descoperit prin cutiile mele bilețele de mulțumire, felicitări, fotografii de-ale copiilor cu care m-am întâlnit de-a lungul anilor de voluntariat și mai apoi de misiune. Știam ce am de făcut!  Degetele minții tastau deja discursul, chemarea la acțiune, îndemnul. Eram ferm convinsă că, dacă eu îmi fac treaba bine așa cum o făcusem până atunci, și Dumnezeu își va face partea Lui și mesajul meu va impacta inimile care trebuiau să primească acest mesaj.
         Nu a fost ușor, chiar dacă am scris repede discursul și trainerul care se ocupa de pregătirea mea l-a acceptat din prima clipă. Alegând fotografiile pentru prezentare făceam loc amintirilor care fără vrerea mea mă transformau într-o bipolară. Acum plângeam, acum râdeam, mă apuca furia, nostalgia dar niciodată părerile de rău. Nu-mi părea rău pentru nici o clipă trăită acolo în cele fotografii. Erau parte din tot ce mă construise ca omul ce devenisem. Cu o seară înaintea evenimentului am fost să văd sala. Era de vis. Voluntarii inimoși încă mai aveau de lucru dar nimeni nu se plângea. Erau veseli și păreau că sunt o echipă unită.  M-au asigurat că totul va fi pregătit, vor fi și lavaliere...da imi era teamă să am mâinile ocupate de un microfon. Acasă am încercat pentru prima dată să repet discursul în fața bărbatului meu. Nu am putut! Eram smiorcăită, crispată...ca un câine la înjecție sau mai degrabă în furca hingherilor. Am revăzut vorbitorii. Din nou m-am întrebat cine sunt eu să urc pe scenă cu acei oameni? Ce am făcut eu așa de valoros? Nu am scris măcar o carte...

         În ziua evenimentului, partea frumoasă era că știam clar cu ce mă voi îmbrăca. Simplu, fustă, cămasă și sandalele cu care făceam naveta. Nu mă puteam despărți de ele, parcă mă născusem cu ele în picioare. Stilista vieții la care m-am dus să-mi așeze părul mi-a întins mai bine nervii decât părul, de machiaj ce să mai spun, își scosese fardurile din poșetă. Am refuzat-o politicoasă, am plătit și m-am cărat în cea mai mare viteză acasă unde în mai puțin de un sfert de oră m-am pregătit ca o vedetă ce avea să calce covorul roșu. Așa că, machiată, stilizată de mâna mea și gratis, am plecat către conacul unde avea loc evenimentul. La brațul bărbatului meu Costi, emoțiile au dispărut. Nu aveam de ce să mă tem, eu îmi făcusem treaba, acum Dumnezeu trebuia să-și facă partea Lui și mai mult, bărbatul meu era acolo, cu mine, preluând emotii și frici. Pășeam alături de el, pe covorul roșu și îi mulțumeam în gând pentru viața frumoasă pe care o trăim împreună. Îi mulțumeam pentru că ajunsesem să înțeleg rostul lui -împreună-.
Eram împreună în bucurie și tristețe, avuție și lipsuri, gânduri si trăiri. Eram împreună după o viața de căutare a binelui izvorât din iubire. El, mentorul, trainerul, coach-ul și scânteia care mi-a transformat viața, mă ținea de mână privindu-mă cu ochii umeziți de lacrimi. Știam că voi urca pe scenă după pauză. Am socializat, am făcut fotografii, am băut multă apă. Eram în transă ascultându-i pe cei ce urcau pe scenă... dar gata cu transa! A fost unul, da unul care m-a făcut să-mi doresc să urc acolo și să-i spun blând la ureche să se ducă pe cărarea ce duce la origini. Deja era prea mult pentru mine! Discursul lui era contrar oricărui regulament și Doamne, sala era iritată, depășise timpul cu mult iar prezentatorul era pus într-o poziție nasoală. Omul nostru o dăduse din meritocrație în acuzații grave ca mai apoi să revină cu etichetări dintre cele mai slute: gunoier, țigan, urât, handicapat, șchiop etc. Sala fierbea la foc mocnit ca sosul ragu pentru spagheti. Într-un final, cu intervenții discrete a coborât și dus a fost, nu a mai avut nasul să stea la pauză. Mai era un pic, un pic și urmam eu. Inima pompa ca un hidrant la capacitate maximă. Costi nu era lângă mine, era mai în spate. Căutam să-l văd cu ochii minții. Mi-am adus brusc aminte de îndemnul de la pauză: discursul tău, nu-l știe nimeni de aici, doar tu, și il ai în fiecare por al ființei tale căci l-ai trăit, nu citit!
         Am fost anunțată. Era prea târziu, nu mai puteam da înapoi! Era prima mea întâlnire cu pointer-ul! Nu aveam lavalieră, aveam microfon și am crezut că lumea se termină acolo. Am întrebat-o pe cea care se ocupase de tehnică cum să folosesc pointerul: stânga, dreapta! Perfect, Zoe fii bărbată sau curaj găină că te tai!
Am respirat adânc, am fixat sala. Vedeam doar câteva fețe din primul rând și sacoul roșu al prezentatorului. Minunat! Unde-i Costi? Mai bine, să nu mă audă!
Prima imagine, ah, da asta era...educația este cea mai puternică armă cu care poți schimba lumea zicea Nelson Mandela și dreptate avea pupa-l-aș! Vorbeam despre mine, despre ei vecinii și elevii mei... despre ei cei prezenți acolo.
Auzeam murmure, suspine și din nou murmure. Simțeam valuri de emoție ce vin către mine din sală și-mi dau putere vocii și picioarelor să rămână pe scenă. Sala întreagă era conectată cu mine acolo în poveste. Râdeau sau plângeau, erau mirați sau furioși... toate aceste trăiri veneau în valuri către mine și-mi încălzeau picioarele ce înțepeniseră inainte de a păși pe scenă. Ropote de aplauze întrerupeau din când în când povestea. Aceste ropote mă aduceau înapoi, pe bulina roșie la care visasem atâția ani. Acolo eram eu, prima femeie de etnie rromă, speaker la TEDx.
         Sala este din nou în picioare, pentru a treia oară în timpul discursului. Ropote prelungite. Sunt fericită că-l văd pe Costi. Mi se încălzește inima la gândul că mă voi ascunde în brațele lui puternice și-mi voi trage sufletul. Este frumos Costi, bucuria-i luminează chipul. Off, trebuie să mai aștept un pic până se termină, să pot ajunge lângă el. Cobor scărille atentă să nu fac vreo pozna ca de obicei și dau mai departe pointer-ul. Mă așez și mă străduiresc să ascult. Inima din nou s-a transformat în hidrant dar de această dată este mult mai solicitat. Îmi este cald și sete. Sunt pe scaun și gândul îmi fuge la mama... dacă ar fi fost aici cu tata... nu-i grav, o să-i arăt tatei când va apărea filmarea... era bine să fi fost și tata aici sau măcar copiii mei. Știu că undeva în spate este omul care nu m-ar lăsa baltă niciodată, care mă iubește așa cum îl iubesc și eu. Inima se liniștește la gândul că omul meu drag este acolo si se bucură de mine. Ultimul vorbitor a coborât de pe scenă. Aplauze!
         Este momentul de socializare. Oamenii vin către mine. Sunt mulți, tot mai mulți. Mă felicită și văd în ochii lor lacrimi de bucurie. Mă strâng în brațe cu putere. Unii plâng de-a binelea!
„Am simțit cum mă biciuiau cuvintele tale! Mesajul a fost puternic. Mulțumesc!”
„Tanti Alina, mă bucur că exiști!”
„Esți fantastică, tanti Alino!”
„Ursulina mea dragă, te iubesc!”
Am terminat toate cărțile de vizită create cu dragoste de Costi. Mă privea de la distanță, discret în timp ce mulțimea de oameni m-a înconjurat să mă felicite, mulțumească sau îmbrățișeze. Stătea acolo, calm, mare și fericit. Omul meu drag, m-a ascuns în brațele lui să se poată bucura în tihnă de mine. Împreună am trăit un vis croit pe furiș de teamă să nu mi-l fure soarta deloc generoasă până nu demult. Prima femeie de etnie rromă a vorbit sus și tare și s-a rugat ca mesajul ei de pe bulina roșie să ajungă la inimile care-l caută.  Eu, Alina Ursu, profesor, mentor și trainer de etnie rromă mi-am împlinit visul alături de bărbatul meu, majoritarul!
L-aș completa pe Nelson Mandela spunând: iubirea și educația sunt cele mai puternice arme cu care poți schimba lumea. Educația mi-a arătat calea și iubirea m-a ajutat să o împlinesc!

__________________________________ DISTRIBUȚIA _______________________________________


 Trainerul (OMul care a mișcat lumea și a creat scena pe care să urc) Sorin PELIGRAD
 Creatorul 5MS (primul eveniment-concurs în România de vorbit în public care scoate tot ce ai mai bun în tine) Ovidiu OLTEAN 
Curatorul TEDx (perserverentul și priceputul expert în a scoate untul din oameni) Tibi RUCZUI
Trainerul de la Londra (profesionista în prezentarea unui discurs de impact) Titiana MORAR
Părinții doriți în sală (cei cărora le datorez cele mai multe și puternice amintiri) Augustina și Dumitru URSU
Bărbatul meu (OMul care este în jurul meu chiar și când nu știu că am nevoie) Constantin PĂUN
Stilista vieții n-are rost să-i dau numele că oricum își pierde clienții
Antevorbitorul care m-a șocat Laurențiu PRIMO
Locația de vis a celui mai reușit TEDx Superbul Conac HELDSDORF
Fotografia (tehnic nu este cea mai bună, dar este făcută cu inima de cel care ulterior mi-a devenit prieten drag) Claudiu Dumitru CUCORANU
Victime colaterale (Oameni minunați și frumoși care mi-au umplut viața cu prietenia lor) Distinșii participanți la prima ediție a TEDx Brașov
Anonima (Femeia care mi-a hrănit inima venind în ultima clipă la eveniment, doar pentru mine, sora mea dintr-o altă viață) Loredana Maria PLUMB
Cel mai frumos bărbat (OMul care atunci avea lacrimi în ochi, pe care l-am confundat cu un înger, ca mai apoi să devină cel care mi-a întins mâna către Cea Mai Puternică Experiență din viața mea) Dragos-Cristian FÎNARU
Rezultatul și Amprenta acestei povestiri poate fi vizionată în limba română pe Youtube la adresa: Sound of Education... in the gheto

marți, 22 august 2017

Condamnarea la umilință

Un sfat prețios: „Înainte să veniți să cereți pomană statului român pentru copiii dumneavoastră...”
         
Cu ceva vreme în urmă am primit o înștiințare de la serviciul de asistență socială, locul în care de trei ani zace un dosar depus pentru obținerea unei locuințe. Nu eram acasă când au venit pentru, deja tradiționala, anchetă socială așa că m-am conformat înștiințării și m-am prezentat la sediul din strada Panselelor.
La intrare am spus unde trebuie să ajung și doamnele care erau acolo de serviciu mi-au spus să aștep că o vor anunța pe colega lor. Nu am așteptat mult, chiar deloc. Doamna cu care trebuia să mă văd a venit pe hol. Am avut instinctiv o tresărire nervoasă, emoții din trecut izbucneau ca o lavă ce scormone în răni adânci. De unde o cunoșteam?

         Ahh! O întâlnisem mai de mult, câțiva ani, când erau ai mei școlari, că elevi mai sunt și acum la școala vieții. M-am dus ca orice mamă divorțată, eu mamă, eu tată, să aflu ce acte-mi sunt necesare pentru obținerea alocației monoparentale. Am avut norocul chior să dau de minunata femeie care acum îmi stătea în față. Pentru mulți poate fi o colegă perfectă, muncitoare, o soră sau soție bună și devotată, o fiică iubitoare. Însă pentru mine este cea care m-a făcut să renunț la un drept care era stabilit prin lege al copiilor mei, un sprijin real și de folos unei mame ce lupta cu îndârjire pentru minunile din viața ei. Iat-o pe cea care a mai turnat un pahar de venin la rădăcina disperării mele, așa din bunătate, să crească mai mare.

„Înainte să veniți să cereți pomană statului român pentru copiii dumneavoastră ar trebui să vă căutați mai întâi soțul să vă plătească pensia alimentară!”

Mă uit la ea, acum, să aflu ce dorește să mai fac și de această dată sau ce mesaj mai are pentru mine.

Așteptați vă rog, să vă aduc lista cu actele necesare pe care să le depuneți în septembrie la dosar. Calmă, cu același afiș de față lehămetită parcă de propria-i viață. Aștept.

Încă-s plecată în povestea de acum ceva vreme. Atunci am paralizat instantaneu sub replica-i tăioasă chiar batjocoritoare. Poate unora li s-ar fi părut perfect justificată, statul nu trebuie să de-a pomană… părinții sunt cei responsabili de buna creștere a copiilor. Deci, perfect justificat! Pe atunci eram mamă singură cu doi copii, divorțată de câțiva ani, în căutare de muncă și pentru care calitatea vieții copiilor ei era tot ceea ce conta. Alocația monoparentală este stabilită prin lege tocmai pentru a veni în ajutorul familiilor aflate într-o situație ca a mea, nu pentru a produce umilință sau resemnare.

Poftiți, acestea sunt actele necesare. Ne vedem în septembrie.

O priveam cum se îndepărtează. Aceiași femeie care m-a făcut să simt umilința ajutorului de la statul român până-n măduva oaselor și care m-a convins să renunț a mai cumpăra celebrul dosar de carton cu șină pentru demersurile alocației monoparentale.

         M-a convins că protecția socială este doar un vis și dacă te lași purtat de aripile acestui vis nu ai decât să suporți toate umilințele pe care ți le poate oferi un funcționar dresat să fie empatic și de folos. Atunci am renunțat, acum nici gând de a renunța la un drept constituțional, la locuire (o utopie dealtfel). Nu am fost niciodată asistată social, dar totdeauna mi-am plătit dările către statul român căruia îi aduc plus valoare cu fiecare zi din viața mea prin tot ceea ce fac acolo unde trăiesc. Cât despre pensie alimentară… dacă spun alcool cred că spun totul!

         Realizez cu tristețe că acesta este unul dintre motivele pentru care multe femei refuză să mai ceară ajutorul specializat al celor în drept să le susțină, încurajeze și să fie acolo în necazul lor când situația o cere.

Suntem condamnate de societate atunci când stăm ca vitele într-un jug care nu este al nostru și suportăm să fim lovite până la sânge.

Suntem condamnate și dacă ne rupem din coșmarul unei relații, căsnicii în care nu mai avem putere de a duce acel jug, nu ne mai regăsim și conștientizăm că timpul nu-l mai aduce nimic înapoi.

Trecem prin adevărate umilințe așteptând la ghișee să ni se preia un dosar, așteptând luni de zile audiențe care se sfârșesc în cinci minute fără nici un rezultat (cu celebra replica “nu sunteți singura, este ceva de durată!”), suportând acreala funcționarilor ce abia-și ridică ochii să te privească și vorbesc de parcă au căluș în gură. Mai mult de atât, lipsa discreției, confidențialității face casă bună cu miserupismul sistemului și sistemul suntem fiecare dintre noi. Trebuie să știe toți cei aflați pe holuri, cu ce problemă ajungi la direcție, fie că ești victimă, asistat social sau alte nevoi te duc într-acolo.
         Cu toate acestea, România te iubesc chiar dacă #numairezist  și am nervii întinși la maxim cu speranța că până la pensie voi avea norocul să primesc o locuință pentru care să plătesc mai puțin ca acum, adică aproape jumătate din salariul unui cadru didactic nemărit încă de madam Olguța. 


sursa foto: woman-helping-hand-bw-hkoppdelaney-comm-flickr-e1336946740830