joi, 13 aprilie 2017

Doar o zi de vineri… neagra

Dintre toate zilele postului numai una este neagra, vinerea Pastelui. Doamnele invatatoare de la scoala din ghetou, hotarasera sa mergem dimineata cu toti elevii si prescolarii pentru a fi impartasiti la biserica Precista Mica de langa Piata Centrala din Roman. Mi-a saltat inima de bucurie pentru ca cineva se gandeste la sufletele mici si tematoare ale copiilor uitati de lume. Pe atunci eram femeie de serviciu la scoala pentru care muncisem pe branci sa se infiinteze in ghetou, pentru ca scolile din oras erau mai putin accesibile copiilor care locuiau in “Satul Olimpic”.

Deci, vineri dimineata la prima ora, m-am ocupat ca micii nostri invatacei sa fie ferchezuiti asa cum se putea mai bine, le-am povestit ce urmeaza sa se intample, si impreuna cu inimoasele doamne am pornit in sir indian, pe jos catre biserica Precista Mica unde urma sa se intample (pentru multi copii) un fapt in premiera si poate chiar primul contact de dupa botez cu mediul unei biserici crestin-ortodoxe. Pe drumul anevoios, plin de praf si gropi, doamnele invatatoare erau ochi si urechi pentru micuti care se tineau de mana cascand ochii si intreband daca mai este mult pana ajungem. Ii priveam cu strangere de inima pentru ca nu stiam cum vor fi primiti in biserica, cum se vor comporta si daca vor rezista distantei, care era de vreo trei kilometri. Daca la plecarea din ghetou fetisoarele lor erau curioase, vesele si increzatoare la un moment dat am simtit ca batem pasul pe loc si pe chipurile copiilor incepea sa se vada oboseala. Obosisem si eu, eram insetata si flamanda dar rezistam gandindu-ma ca “omul nu traieste numai cu paine…”

Era vineri si zi de post, dar pentru multi dintre noi, cei din sirul indian, zilele de post erau mai multe decat cele din calendar. Pentru unii post de carne, pentru altii post cu paine si scuipat si mai era un post…cel negru, in care zi de vara pana-n seara copiii asteptau bucata de paine si daca se intampla sa o primeasca, pana se ajungea la ea se saturau. Pasii nesiguri parca erau tot mai grei si tarati ca si zilele lor. Norocul nostru era ca nu ardea soarele si nici nu ploua. Doar vantul isi cam facea de lucru in colbul strazii si din cand in cand mai arunca spre noi cate o rafala ca si cand ar fi vrut sa ne intoarca din drum. Contrar asteptarilor, copiii s-au comportat ireprosabil, au tinut aproape, au ascultat de doamne, si daca se intampla ca unul dintre ei sa uite ca mergem la biserica si suntem “iesiti in lume”, eu eram acolo sa le reamintesc si sa-i ajut sa pastreze randul si conduita.

Deodata, crucea din turla bisericii s-a aratat mica, ca mai apoi sa devina tot mai mare si mai impunatoare. Era semn ca ne apropiem si calatoria noastra va avea un moment minunat de zabava si partasie cu Dumnezeu. Am intrat sfiosi in liniste pe poarta bisericii. Lume multa si pestrita, care mai de care cu aere si pretentii de profundal smerenie si mare dragoste de invatatura crestina si de datini. Ne-am regrupat si cu pasi mici ne-am indreptat catre intrare. In urma nostra au inceput sa se auda murmure si se parea ca linistea sfintilor fusese tulburata de aparitia copiilor de la grajduri. Spun grajduri pentru ca aceasta fusese la un moment dat destinatia locului si spatiului care a fost transformat in locuinte sociale si numit in bataie de joc “Satul olimpic”. De aceea in oras li se mai spunea si: “grajdari”, “talibani”, “babuini”, “alcaida”. Numai “oameni” nu eram considerati de restul societatii romascane.

La intrarea in biserica, am simtit ca toata fiinta mea se loveste de un zid ridicat de privirile indignate si vadit deranjate ale iubitilor credinciosi. Nimeni nu s-a clintit un pas inainte sau inapoi spre a ne face loc si cu mare greutate am reusit sa ne strecuram ca mici crestini in lacasul Domnului. Mesele erau pline de cosuri cu bunatati care te imbiau chiar si de erai venit de la masa vreunui boier moldav. Bunatati de post, colive, prajituri, cornulete, cozonaci, sucuri, fructe, vin … Ochii micilor intrusi s-au lipit de cosuri si nu se mai saturau privind. Nimic nu mai conta, oricum nu intelegeu nimic din bolboroseala popii, intelegeau doar ca mesele erau pline cu bunatati si ca asa trebuie sa arate Raiul.

Si eu, priveam cu furie cum iubitii credinciosi, iubiti Domnului, se simt amenintati de micii intrusi care au intrat in biserica lor si cosurile de bunatati sunt in pericol, ceea ce le si mana sa stea infipte langa cosuri, pazindu-le. Isi vedeau mortii parca ramanand lihniti de foame si sete cu balele curgand a paguba in urma copiilor care le-ar fi golit cosurile destinate in zi de praznuire. Preotul, un om mai cu teama de Dumnezeu, ne-a facut “bucuria” de a-i primi pe copii in fata pentru impartasanie. Pe rand, cu ochii lipiti de masa si cosuri, micutii se apropiau sfiosi de preot, cascau gura, inchideau ochii si inghiteau prelung parca dorindu-si sa fi fost mai mult din sfanta impartasanie.

Atat! Era timpul sa facem stanga-mprejur si sa iesim din lacasul sfant unde se auzeau doar murmurele tematoare ale crestinilor. Doamnele invatatoarea erau la fel de triste si socate ca si copiii. Nimeni, nimeni nu a intins o firimitura catre acei copii. Parerile de rau pentru drumul strabatut pe jos, la prima ora a diminetii de micutii din ghetou, furia provocata de atitudinea oamenilor in vinerea neagra, a facut ca drumul de intoarcere sa fie si mai greu. Plangeam. Blestemam soarta noastra si ziua aceea in care atatea suflete de copii au fost secate de speranta si imaginea raiului le-a fost spulberata. Ei, erau muti. De foame, de soc, de mirare. Nu stiau si nu intelegeau cum de oamenii aceia cu teama de Dumnezeu si care se inchinau cu sarg, i-au privit cu atata teama sau indiferenta. Ma intrebau: ”tanti Alino, unde au dus oamenii atata mancare?”

Aceasta a fost una din zilele negre pe care le-am trait alaturi de copiii din ghetou. Una din zilelele in care am hotarat ca piciorul meu sa nu mai paseasca niciodata intr-o biserica pentru inchinare. Am inteles ca Dumnezeu nu-si are locul acolo, ca EL este in fiecare dintre noi cand alegem sa le slujim celorlati neconditionat. Am inteles ca o mie de icoane si candele aprinse, nu-ti pot mangaia sufletul ca o firimitura de paine primita sau oferita atunci cand esti flamand.

De atunci, il caut pe EL in ochii copiilor, in inocenta lor si in faptele oamenilor care-si tin inimile plecate si fruntile semete.

O zi care a trecut dar care a adus durere si furie.

De atunci, fiecare vinere neagra imi aduce aminte de misiunea mea de Om, sa repar, sa indrept, sa iubesc si sa mangai.

Ramaneti in Domnul si faceti ca firmitura de la masa voastra sa sature foamea celor ce cauta!

sâmbătă, 8 aprilie 2017

Astazi este Ziua Mea!

   Traim intr-o stare de binecuvantare de care se intampla sa nu fim constienti. Pamantul acesta este un loc sfant si daruit de Creator unor oameni extraordinari, printre care suntem si noi... tu, eu si ai nostri. Ne ducem viata in tara asta minunata si renumita pentru multiculturalitate si evantaiul etnic unic in intreaga lume. O gramada de motive sa fim recunoscatori, eu chiar sunt.
   Sunt romanca pentru ca aici m-am nascut, in Romania, si primele sunete sau cuvinte pe care le-am rostit au fost in limba romana. Sunt romnie pentru ca-mi mostenesc parinti rromi, ii mostenesc cu bucurie si cinste.

   Astazi, pentru ca este si ziua mea, iti vorbesc despre mine si despre ce fac eu cu viata mea ca sa-ti fie si tie mai bine decat ti-a fost vreodata. Sa mergem impreuna in fata cunoasterii, a educatiei, a trairilor care ne vor face sa convietuim armonios. Daca ma vei privi atent, vei vedea ca am doua urechi, doi ochi, un nas, o gura (cu mai multi sau mai putini dinti decat ai tu). Mai am doua maini care se termina cu cinci degete fiecare, doua picioare care la fel se termina cu cinci degete fiecare. Dincolo de culoarea frumoasa si sanatoasa a pielii cu o usoara tenta de culoare bruna, sunt Eu-Omul minunata opera a Creatorului. 

   Daca Tu vei fi capabil sa vezi cat de bine ne asemanam si te vei apropia cu incredere de mine, etichetele pe care mi le-ai pus cu sau fara voia ta, se vor transforma in lectii de viata, exercitii de intelegere si o experienta cu care sa construiesti drumuri catre un viitor mai bun. Nu-ti voi spune de cate ori am plans pentru ai mei, dusi intr-o calatorie din care nu ne-a ramas nici cenusa sa le-o punem la loc de aducere aminte. Nu-ti voi spune povestea de viata a strabunicii mele, careia i se punea botnita pe fata cand era dusa la cules de struguri. Nu-ti voi spune de cate ori fiecare particica a carnii mele a urlat de durere ascultand marturiile celor care au avut parte de Pogrom, chiar femei din neamul meu, supravietuitoare ingaduite de Dumnezeu pentru a da marturie unui popor crestin. Aceste fapte le stii si Tu-Omule, dar faci pe nestiutorul, temandu-te, pentru ca altfel vei fi judecat de constiinta ta atunci cand arunci cu etichete peste mine.

   Am ales ca dincolo de apartenenta mea etnica, sa fiu Omul care inspira si motiveaza, care rupe bariere si aduna la un loc oameni pentru a face binele si a deschide drumuri inchise de barierele prejudecatilor si al stereotipurilor.   In fiecare zi a vietii mele intalnesc copii obraznici, care nu mananca tot din farfurie, care nu-si asculta mama sau bona la parcul de joaca sau care se tavalesc pe jos tipand ca-si doresc ceva anume. Ei bine, nu-i bag in sac, nici nu-i cumpar si nici nu-i mananc... ii imbratisez cu toata dragostea mea si mai mult de atat, ii educ!
   Nu stiu sa inot ce-i drept, dar cunosc care-mi este malul si atunci, chiar daca apele in care ma scufund sunt involburate si tulburi, nu ma inec pentru ca am colacul de salvare, educatia, care ma ajuta sa nu ma inec la mal.
   Chiar daca rachita nu-i ca pomul, eu sunt ca si tine, OM pentru ca sunt rom(nie) si rrom inseamna OM!
   Nu-ti ghicesc in carti sau cafea cine esti sau ce ti se va intampla in viitor caci sunt suficient de inteligenta si empatica sa-ti simt framantarile si sa-ti inteleg zbaterile, tocmai de aceea mi-am rafinat harul, primit la nastere, cu studii si certificari.   Pielea mea nu are un miros aparte, ba dimpotriva, o ingrijesc cu mare drag si cu cele mai sanatoase produse. Am facut din asta o arta pe care o dau mai departe cu drag, straduindu-ma sa fiu un exemplu bun de urmat.
   Traiesc viata si relatiile cu pasiune, iubesc nebuneste si dincolo de orice limite sau prejudecati. Iubesc sa fiu atinsa si sa ating suflete, lasand urme pe viata, dar nu stiu cat sunt de fierbinte... inca nu a ajuns nimeni la urgente cu arsuri grave.

   Mama mea a adus pe lume zece copii, ne-a trimis pe toti la scoala muncind in fabrica in trei schimburi si niciodata nu a purtat fuste lungi, bani in par, ghioc la brau si cartile de tarot in buzunar. Isi purta pastilele de durere de cap si tigarile in buzunare. Eu am doi copii, o pereche minunata, si nu am arvunit pe nici unul dintre ei... desi ma mandresc cu frumusetea rapitoare a fiicei mele care a starnit multe murmure si urzeli sau delicatetea si iscusinta baiatului meu ce au facut multe fete sa ofteze in urma-i.
   Deci, omule, unde sunt etichetele si prerechizitele care ti le-au pus ai tai acasa sau societatea in sertarele mintii si ale inimii?

   Priveste-ma! Daca-ti este rusine sa ma intrebi despre istoria mea (deloc exotica sau mistica) citeste despre mine. Acum avem oameni valorosi care au primit libertatea de a scrie despre mine, despre noi. Aseaza-te la masa mea si bea din paharul meu. Vei simti cat imi este de bine sau greu atunci cand trebuie sa inghit mizeriile unor oameni bolnavi si cu sufletul putred.

   Sunt educatoare si misiunea mea este de a modela ceea ce primesc cu incredere neconditionata. Primesc in maini „lutul”- copilul, si daca eu il voi modela cu dragoste, iscusinta, pasiune si inteligenta, din mainile mele va iesi un produs de calitate superioara, de mare pret si foarte cautat. Daca nu ma voi folosi de toate aceste ingrediente, voi scoate un produs had, stramb, care va pleca pe piata cu a doua sansa si bun de nimic sau va ajunge sa zaca int-un depozit uitat de lume. Acest produs va fi urmatorul asistat social sau analfabet functional pentru ca eu nu mi-am implinit misiunea.
   Sunt mentorul care se apropie cu intelegere de tinerii ce-si cauta motivatia de a face mai mult decat au fost invatati sa faca, de a-si depasi limitele. Stau acolo alaturi de ei in picioare, pe vine sau in genunchi, pentru a descoperi forta din ei, forta care odata cizelata si pusa pe fagasul corect va schimba lumea.
   Sunt trainerul care sta in fata oamenilor ce au gasit de cuviinta sa-mi fie ucenici. Ma pun la dispozitia lor imputernicindu-i sa-si foloseasca si inmulteasca talantii pe care i-am slefuit impreuna.
   Sunt speaker-ul care si-a infrant fricile si rusinea urcand pe scena transformandu-si experienta de viata in sursa de inspiratie si mesaj catre inimi aflate in bataile spasmice ale disperarii si neputintei.

   Sunt omul care iti scrie azi si te intreaba: 

Cunoscandu-ma si stiind ca simt, traiesc si iubesc viata la fel ca tine, vei mai lasa prejudecatile si etichetele induse de altii sa fie bariera intre noi?