joi, 13 aprilie 2017

Doar o zi de vineri… neagra

Dintre toate zilele postului numai una este neagra, vinerea Pastelui. Doamnele invatatoare de la scoala din ghetou, hotarasera sa mergem dimineata cu toti elevii si prescolarii pentru a fi impartasiti la biserica Precista Mica de langa Piata Centrala din Roman. Mi-a saltat inima de bucurie pentru ca cineva se gandeste la sufletele mici si tematoare ale copiilor uitati de lume. Pe atunci eram femeie de serviciu la scoala pentru care muncisem pe branci sa se infiinteze in ghetou, pentru ca scolile din oras erau mai putin accesibile copiilor care locuiau in “Satul Olimpic”.

Deci, vineri dimineata la prima ora, m-am ocupat ca micii nostri invatacei sa fie ferchezuiti asa cum se putea mai bine, le-am povestit ce urmeaza sa se intample, si impreuna cu inimoasele doamne am pornit in sir indian, pe jos catre biserica Precista Mica unde urma sa se intample (pentru multi copii) un fapt in premiera si poate chiar primul contact de dupa botez cu mediul unei biserici crestin-ortodoxe. Pe drumul anevoios, plin de praf si gropi, doamnele invatatoare erau ochi si urechi pentru micuti care se tineau de mana cascand ochii si intreband daca mai este mult pana ajungem. Ii priveam cu strangere de inima pentru ca nu stiam cum vor fi primiti in biserica, cum se vor comporta si daca vor rezista distantei, care era de vreo trei kilometri. Daca la plecarea din ghetou fetisoarele lor erau curioase, vesele si increzatoare la un moment dat am simtit ca batem pasul pe loc si pe chipurile copiilor incepea sa se vada oboseala. Obosisem si eu, eram insetata si flamanda dar rezistam gandindu-ma ca “omul nu traieste numai cu paine…”

Era vineri si zi de post, dar pentru multi dintre noi, cei din sirul indian, zilele de post erau mai multe decat cele din calendar. Pentru unii post de carne, pentru altii post cu paine si scuipat si mai era un post…cel negru, in care zi de vara pana-n seara copiii asteptau bucata de paine si daca se intampla sa o primeasca, pana se ajungea la ea se saturau. Pasii nesiguri parca erau tot mai grei si tarati ca si zilele lor. Norocul nostru era ca nu ardea soarele si nici nu ploua. Doar vantul isi cam facea de lucru in colbul strazii si din cand in cand mai arunca spre noi cate o rafala ca si cand ar fi vrut sa ne intoarca din drum. Contrar asteptarilor, copiii s-au comportat ireprosabil, au tinut aproape, au ascultat de doamne, si daca se intampla ca unul dintre ei sa uite ca mergem la biserica si suntem “iesiti in lume”, eu eram acolo sa le reamintesc si sa-i ajut sa pastreze randul si conduita.

Deodata, crucea din turla bisericii s-a aratat mica, ca mai apoi sa devina tot mai mare si mai impunatoare. Era semn ca ne apropiem si calatoria noastra va avea un moment minunat de zabava si partasie cu Dumnezeu. Am intrat sfiosi in liniste pe poarta bisericii. Lume multa si pestrita, care mai de care cu aere si pretentii de profundal smerenie si mare dragoste de invatatura crestina si de datini. Ne-am regrupat si cu pasi mici ne-am indreptat catre intrare. In urma nostra au inceput sa se auda murmure si se parea ca linistea sfintilor fusese tulburata de aparitia copiilor de la grajduri. Spun grajduri pentru ca aceasta fusese la un moment dat destinatia locului si spatiului care a fost transformat in locuinte sociale si numit in bataie de joc “Satul olimpic”. De aceea in oras li se mai spunea si: “grajdari”, “talibani”, “babuini”, “alcaida”. Numai “oameni” nu eram considerati de restul societatii romascane.

La intrarea in biserica, am simtit ca toata fiinta mea se loveste de un zid ridicat de privirile indignate si vadit deranjate ale iubitilor credinciosi. Nimeni nu s-a clintit un pas inainte sau inapoi spre a ne face loc si cu mare greutate am reusit sa ne strecuram ca mici crestini in lacasul Domnului. Mesele erau pline de cosuri cu bunatati care te imbiau chiar si de erai venit de la masa vreunui boier moldav. Bunatati de post, colive, prajituri, cornulete, cozonaci, sucuri, fructe, vin … Ochii micilor intrusi s-au lipit de cosuri si nu se mai saturau privind. Nimic nu mai conta, oricum nu intelegeu nimic din bolboroseala popii, intelegeau doar ca mesele erau pline cu bunatati si ca asa trebuie sa arate Raiul.

Si eu, priveam cu furie cum iubitii credinciosi, iubiti Domnului, se simt amenintati de micii intrusi care au intrat in biserica lor si cosurile de bunatati sunt in pericol, ceea ce le si mana sa stea infipte langa cosuri, pazindu-le. Isi vedeau mortii parca ramanand lihniti de foame si sete cu balele curgand a paguba in urma copiilor care le-ar fi golit cosurile destinate in zi de praznuire. Preotul, un om mai cu teama de Dumnezeu, ne-a facut “bucuria” de a-i primi pe copii in fata pentru impartasanie. Pe rand, cu ochii lipiti de masa si cosuri, micutii se apropiau sfiosi de preot, cascau gura, inchideau ochii si inghiteau prelung parca dorindu-si sa fi fost mai mult din sfanta impartasanie.

Atat! Era timpul sa facem stanga-mprejur si sa iesim din lacasul sfant unde se auzeau doar murmurele tematoare ale crestinilor. Doamnele invatatoarea erau la fel de triste si socate ca si copiii. Nimeni, nimeni nu a intins o firimitura catre acei copii. Parerile de rau pentru drumul strabatut pe jos, la prima ora a diminetii de micutii din ghetou, furia provocata de atitudinea oamenilor in vinerea neagra, a facut ca drumul de intoarcere sa fie si mai greu. Plangeam. Blestemam soarta noastra si ziua aceea in care atatea suflete de copii au fost secate de speranta si imaginea raiului le-a fost spulberata. Ei, erau muti. De foame, de soc, de mirare. Nu stiau si nu intelegeau cum de oamenii aceia cu teama de Dumnezeu si care se inchinau cu sarg, i-au privit cu atata teama sau indiferenta. Ma intrebau: ”tanti Alino, unde au dus oamenii atata mancare?”

Aceasta a fost una din zilele negre pe care le-am trait alaturi de copiii din ghetou. Una din zilelele in care am hotarat ca piciorul meu sa nu mai paseasca niciodata intr-o biserica pentru inchinare. Am inteles ca Dumnezeu nu-si are locul acolo, ca EL este in fiecare dintre noi cand alegem sa le slujim celorlati neconditionat. Am inteles ca o mie de icoane si candele aprinse, nu-ti pot mangaia sufletul ca o firimitura de paine primita sau oferita atunci cand esti flamand.

De atunci, il caut pe EL in ochii copiilor, in inocenta lor si in faptele oamenilor care-si tin inimile plecate si fruntile semete.

O zi care a trecut dar care a adus durere si furie.

De atunci, fiecare vinere neagra imi aduce aminte de misiunea mea de Om, sa repar, sa indrept, sa iubesc si sa mangai.

Ramaneti in Domnul si faceti ca firmitura de la masa voastra sa sature foamea celor ce cauta!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu