joi, 22 iunie 2017

D’ale copilariei cu Venus H2 si Pacific 4…


Ma uit pe facebook si gasesc in postarea unei fete faine, o imagine… vechiul televizor cu carcasa de lemn si lampi. Brusc ma napadesc o sumedenie de amintiri si ochii mi se umezesc usor de lacrimi. Televizorul asta era semnul pentru bogatie in copilaria mea, comoara familiei. Asezat pe mijlocul mesei sau al comodei tv cu migalosul mileu din macramé apretat cu faina de grau sau aracet, aranjat frumos cu smerenie deasupra iar pe mileu tronand nelipsitul pestisor sau cosuletul de sticla multicolora. Sambata la pranz ne bucuram de “Secventa telespectatorului”, seara de teleenciclopedia si serialele care-mi faceau viata grea atunci cand am invatat sa citesc. Mama care nu stia inca sa citeasca, ma punea sa-i citesc fiecare episod. Sa mai pot “respira”, daca in film se certa cineva ma opream iar mama ma intreba de ce m-am oprit. “Se injura bre, ii raspundeam, si imi este rusine sa citesc!”. Asa am invatat eu sa citesc mai bine si sa am o dictie buna.
Eiii dar sa revin la televizorul nostru. Intr-o vreme nu am mai avut televizor pentru ca se arsese ceva in el si tata nu avea bani sa-l mai repare iar de avea bani nu gasea lampa PL500( pronuntat pelecinsute) 😊 cateodata il auzeam spunandu-i mamei :”nu vrea PL-ul meu!”. Cand se intampla sa nu avem televizor, mai ales iarna, era tare greu pentru ai nostri sa ne mai stapaneasca pe toti 6-7 copii iar mai tarziu 11. Adormeam devreme uneori, insa de cele mai multe ori le citeam fratilor sau mamei, ne jucam de-a spectacolul spunand poezii sau cantand cantece pe care le auzeam de la tata, majoritatea monarhiste. Mama ne facea papusele din carpe aranjandu-le frumos in cutiile de rahat pe care le transforma in casute magice.Cu toate acestea, ne apasa lipsa lui televizorica! Aveam cativa vecini mai pe inima alor mei care adorau urzicile cu mamaliga sau cozonacii si pasca mamei. Cei mari aveau voie sa mearga la vecini sa se uite la tv dar noi mititeii nu! Era trist, ramaneam singuri in casa si plangeam ca prostii pana oboseam, ii blestemam si dupa aceea ne apucam de cantat sau… citeam povesti pentru ei.
Vremurile au trecut fara televizorica si in casa noastra a aparut din nou semnul bunastarii dar de aceasta data total diferit. Melomanul din tata a rabufnit si asa a venit in lumea noastra minunea… Radio Pick Up Pacific4. Doamn, ce minune! Mia Braia, Ioana Radu, Gica Petrecu, Ion Dolanescu, erau zilnic la masa noastra! Ne desfatam sufletele cu povestile de la Electrecord sau ascultand teatru radiofonic. Sute de discuri de vinil au luat loc de cinste in casa noastra si feri’ sfantul sa se fi zgariat unul. Tragedia era si mai mare daca se deteriora acul, era scump si greu de gasit dar tata se facea luntre si punte pentru a-l avea.
 Da, acestea sunt amintirile dragi pe care mi le-au trezit o imagine cu celebrul televizor in carcasa de lemn cu lampi. Un lux devenit necesitate ca mai apoi sa evolueze din nou la rang de lux pana cand tehnologia moderna si-a pus amprenta pe vietile noastre. Cine mai asculta teatru radiofonic, cine stie sau isi mai aminteste de Pick Up Pacific4, de magnetofonul Kashtan care facea furori la petrecerile cu lumina stinsa unde la un moment dat cand toata lumea dansa se auzeau subtil zgomotele buzelor sarutandu-se? Ce vremuri! Nu le regret, doar imi amintesc cu drag de ele pentru ca astazi sunt OM tocmai datorita acelor vremuri. Atunci se citea mult iar televizorica aduna laolalta familia.





luni, 19 iunie 2017

Cum am vindecat canceru’

   Era prima iarna la tara, de navetist ca pe celelalte le-am prins la bloc. Exersam mersul pe poteca facuta de altii mai vrednici, sculati cu noaptea’n cap de treburi matinale. Inca un kilometru jumatate prin zapada, la minus 20 grade, cu un rucsac in spate plin de bunatati pentru copiii grupei mari, dealtfel nici mainile nu erau goale. Ajunsa in grupa ma bucur de caldura si de bratele mici care-mi cuprind picioarele intr-o imbratisare surpriza. Suntem in saptamana dinaintea Craciunului si povestim despre cate in luna si stele. Din grupa lipseste numai un “harnicut” care-i racit. Aleg sa vorbim despre daruri si a darui. Ochii lor ma privesc iscoditori si ii vad cum isi framanta manutele a nerabdare in asteptarea darurilor.

- Doamna da’ ne dai patetele?
- Ce patete? intreb nedumerita.
- Patetele de la primarie!

Hmm, multe mai am de invatat, imi zic, si revin in povestea bucuriei de a darui.

- Voi primiti cadouri/daruri?
- Doamna, noi primim patete de la social.
- Doamna, zice Jesica, sa ma mance canceru’ daca la noi nu vine Mosu’ la geam!

   Stop joc! Pana aici! Sunt trei luni de cand fac cu ei “chimioterapie” si nu vad nici o imbunatatire. Trebuie sa fac altceva dar nu stiu ce. Tot ce stiu este ca nu-mi place sa aud acest cuvant, mai ales rostit ca blestem de un copil. Era prea mult. Zilnic auzeam:”sa te mance cancerul/ sa o mance pe muma-ta!/ sa te taie doctorii!”. Aveam impresia ca sunt intr-un serviciu de urgenta dintr-un alt secol.    Intr-un fel sau altul si acea zi s-a incheiat, pentru ei, insa pe mine ma rodea neputinta de a indeparta aceasta molima din mintea si inima lor. Uneori ma amageam gandindu-ma ca petrec prea putin timp cu ei in comparatie cu cei de la care invatau “limba materna”. Acasa nu mi-am gasit linistea si la un moment dat, un pachet de tigari mi-a atras atentia. Vazusem cuvantul… Prietenul meu Google Image mi-a fost de mare ajutor. Am cautat imagini din cele mai crunte cu copii suferinzi de aceasta boala, imagini de pe pachetele de tigari, le-am printat color si le-am plastifiat. Mi-am pregatit “materialul didactic” neortodox pentru ziua urmatoare.

   Acelasi traseu, iarna, rucsac incarcat si de aceasta data. La intalnirea de dimineata discutam despre sanatate. Am intrebat copiii daca stiu ce inseamna cancerul si le-am propus sa vorbim despre el. Pe intelesul lor, le-am povestit si prezentat imaginile pregatite. I-am intrebat daca au cunoscut pe cineva suferind de aceasta boala. Raspunsul a fost NU, slava Domnului! Lectia mea de sanatate ii captivase, pana aici planul functiona bine. In timp ce ochii intalneau imaginile prezentate ma uitam la reactiile lor. Am vazut curiozitate, mila, scarba, frica, din nou mila ca mai apoi sa aud cum inteleptul clasei Timotei spune:

- S’apoi doamna, daca mai tot vorbim de el, intr-o zi o sa vina si peste noi!

   Din acea zi, cancerul a disparut de la mine din grupa. Daca se intampla ca cineva sa-l mai rosteasca, ceilalti nu-l repetau, doar spuneau:

- Doamnaaa, iar o spus!

   De atunci au trecut doi ani si “uratul” nu a mai recidivat. Terapia imaginilor a functionat impreuna cu dorinta mea de a le vindeca mintea si sufletul.

duminică, 18 iunie 2017

Gipsy n-am fost... pana acum.


Fascinatia anului scolar ramane saptamana cu surprize, acea perioada de timp in care descoperim impreuna ca se poate invata si altfel, se poate lucra in echipa cu inima si cu bucurie. Iata ca a fost din nou Saptamana Altfel si pentru mine chiar a fost o provocare ca aceste zile sa fie chiar ALTFEL.
Am venit singura pe lumea asta dar am binecuvantarea de a ma bucura de oameni extraordinari in viata mea. Ei sunt eroii alaturi de care am reusit sa creez amintiri unice si experiente minunate in vietile copiilor din comunitatea in care lucrez. Am descoperit Regatul Salbatic, prietenii de la Crucea Rosie Brasov ne-au invatat cum sa ajutam un om aflat in dificultate si alaturi de amicii nostri Daniel si Lupulet am construit un ursulet si cesti de flori.
Magia saptamanii altfel a fost prelungita cand Teatrul Arlechino a ajuns in sat, aducand-o pe scena caminului cultural pe Scufita Rosie, bucurand astfel aproape 200 de suflete de copii. Admiratia si frenezia lor mi-a umplut inima, insa aceste sentimente nu mi-au cucerit si colegele. Am continuat sa ma bucur atunci cand au venit voluntarii de la Crucea Rosie cu ceva de-ale gurii pentru familiile copiilor mei sau cand am dus mingile profesionale de la CS Brasov daruite de un alt om frumos, care au ajuns pentru toate clasele scolii primare din Cutus si au mai fost si cartile daruite scolii pentru a ajuta la premierea copiilor din ciclul primar. A mai fost serbarea grupei mari „Merele Vesele”. Spun au fost pentru ca astazi mi-am dorit mai mult ca niciodata sa nu mai fac sa fie... nimic. Doar ce scrie in fisa postului unei educatoare, cum spunea o colega cu state vechi, si cam atat! Au fost aceste evenimente intr-un interval de o luna, calde si proaspete caci cele de pe parcursul anului scolar au trecut ca o boare peste comunitatea pe care am servit-o timp de doi ani.

Cand am ajuns acolo, am descoperit niste pereti goi, tristi care nu mai cunoscusera o spoiala de multa vreme. Era un loc umed, rece si urat mirositor. Doar o parte din mobilierul viu colorat mi-a dat ghes sa sper ca voi putea aduce si mai multa culoare. Am colindat satul intreband ici si colo daca sunt copii inscrisi la gradinita si cu rabdare am stat sa ascult povestile despre scoala, in care pasisem nu demult, si despre profesorii de acolo. Ce-i drept, povestile erau care mai de care mai ciudate, presarate de blestemele parintilor sau ale bunicilor pe care-i intalneam. Nu intelegeam de ce sunt atat de lehametiti oamenii cand le spuneam ca eu sunt noua educatoare si ca voi lucra cu cei mititei. Dadeau din maini a lehamite, se uitau chioras sau schitau un ranjet care nu prevestea un viitor de aur.
Intrebarea cel mai des adresata era: ”si cat o sa stai aici domnuca, ca toate vin si pleaca si alea de raman sunt vai si amar!” Nu intelegeam rostul sau ascundeam intelesul intrebarii lor undeva in adancul fiintei mele refuzand sa-i dau dreptate vocii interioare care-mi batea cu pumnii in piept si urla: ”pleaca, locul tau nu este aici, pleacaaa!”. Asa m-a intrebat si doamna director: ”cat timp vei ramane?”. In acea zi i-am raspuns ca voi ramane atata vreme cat voi gasi o echipa cu care sa lucrez si sa fac lucrurile asa cum am invatat eu mai bine. Cand barbatul meu si-a dat seama ca hotararea de a fi acolo ramane neschimbata mi-a spus: ”ai doua variante: vei ramane acolo si vei incepe sa te plangi ca-i grea naveta, ca oamenii sunt rai, nu ai cu ce lucra, nu ai conditii si asa vei deveni o frustrata acuzand sistemul cum fac 90% dintre voi, profesorii, sau vei continua sa faci ce stii tu cel mai bine, sa inspiri, sa motivezi si sa-ti aduci alaturi oameni dedicati care sa usureze misiunea ta!”
Eu am ales varianta a doua. Sa inspir, sa motivez, sa chem oamenii la actiune impachetandu-mi chemarea totdeauna intr-un ambalaj frumos fara sa aduc acuze nimanui. Asa mi-am inceput misiunea la gradinita cu program normal din Cutus, ca profesor pentru invatamant primar si prescolar. Fiecare zi a fost cu rostul ei, fiecare coltisor al grupei a fost transformat, imbunatatit si incet, incet in cei doi ani de munca, de multe ore stand acasa cu foarfeca si lipiciul aproape, cu zeci de carti si ghiduri pe birou, mult mai multe ore decat spunea domnul Tariceanu, am reusit ca gradinita cu program normal din Cutus sa devina un colt de rai pentru fiecare suflet care i-a calcat pragul. Multe ore de vorbit la telefon cu oameni de bine, multe mesaje, e-mail-uri, notite scrise, intalniri la cafea, audiente. Mult timp rupt din viata familiei mele pentru ca acel coltisor de rai sa creasca, sa se multiplice pentru a deveni un adevarat model de bune practici pentru generatii de profesori care sunt nevoiti sa lucreze in rural. Asa am invatat sa fac rai din ce nu am avut si de foarte putine ori am apelat la bugetul scolii. Am primit in schimb un buget impresionant de valori greu de contabilizat, timpul, dedicarea si banii prietenilor nostri. Printre picaturi am trecut si cu punctajul maxim la cele cinci inspectii la clasa, de examenul de definitivat si de cateva ori de coma glicemica.
Am ajuns acolo pentru ca mi-am dorit sa le fiu de folos si un model de succes celor care cred ca educatia este un lux sau mai grav, ca educatia nu are nici un temei pentru vietile lor. Am crezut ca pot fi un model pentru mamele cazute in deznadejde, deschizandu-mi cartea vietii si citindu-le file ingreunate de momente dureroase care m-au transformat in omul de astazi si niciodata nu am ezitat sa spun cine sunt eu. Toti cei care au interactionat vreodata cu mine stiu ca sunt profesor de etnie rroma!

Am spus tuturor ca sunt Alina Ursu, profesor de etnie rroma si ca pentru mine imposibilul nu exista.

 Copil sau adolescenta fiind nu am simtit discriminarea atat de acuta si dureroasa ca acum. Am muncit si am studiat pierzand timp pretios din adolescenta copiilor mei, stand ore intregi inchisa in camera mea studiind sa pot razbi la fiecare examen, sa pot privi fiecare copil in ochi si sa-i citesc sufletul. Nimic nu am primit gratis! Nu am facut nici un curs moca sau pe programele POSDRU! Am muncit pentru fiecare informatie primita, si am rasplatit prin schimbarea adusa in vietile celor in slujba carora m-am pus. Actiunile mele s-au indreptat catre multi copii si parinti din comunitatea crizbasana si cutusana. Am creat momente unice impreuna cu sotul meu si oamenii de buna credinta care mi s-au alaturat.
DA! spun ca am facut toate acestea pentru aducerea aminte pentru cei care m-au numit in semn de profund respect- GIPSY- asta ca sa foloseasca un termen mai soft. Am aflat de curand ca aceasta este eticheta mea pusa de “profesorii” din scoala primara de la Cutus. M-a durut si am fost furioasa! Am plans si am coborat genunchii sa nu blestem. M-am urat si m-am palmuit pentru omul bun care am ajuns sa fiu si mai ales pentru iubirea ce o port misiunii mele de profesor. Da, am suferit si am sangerat pentru aceasta eticheta de GIPSY.
Ai mei aveau destule ziceri intelepte (asa credeau) si ni le reaminteau ori de cate ori noi ne entuziasmam de bunatatea celor din jur. Mama zicea cu amar :”la roman sa nu-i bagi degetul in gura cand trage sa moara ca si atunci te musca!”. Noi nu o credeam, eu chiar nu am crezut nici o clipa asta cum nu am crezut nici ca ma voi ineca la mal vreodata. Tocmai de aceea am muncit cu bucurie si speranta ca nu voi simti niciodata atat de dureroasa discriminarea. Dincolo de eticheta de gipsy au mai fost si alte otravuri aruncate asupra mea dar asta a fost cea mai dureroasa.

         Aceasta este rasplata pentru cei doi ani dedicati misiunii de profesor la tara, timp in care nu am pierdut nici o ocazie de a le promova. Asa am fost privita in tot acest timp de doamnele invatatoare (cu mici exceptii) de la scoala din Cutus. O alta colega, vazandu-mi tristetea a incercat sa dreaga cumva busuiocul: ”s’apoi ce inseamna gipsy, nu-i ceva rau!” poate ca asa veti spune si voi, nu-i ceva rau dar va indemn sa cercetati, studiati si apoi veti sti de ce eu nu sunt gipsy.
Sunt Alina Ursu, cetatean roman de etnie rroma si mi-am castigat dreptul de a fi respectata atunci cand tatal meu m-a dus de mana pe 15 septembrie 1977 la Scoala Generala Nr. 11 din Roman, unde m-a primit doamna invatatoare Ungureanu Valerica (odihneasca-se in pace!).