miercuri, 30 august 2017

Mi-am vindecat trecutul crezând că imposibilul nu există

Break the Patterns - Wow, ce ediție mișto, mi s-ar potrivi de minune!
          Să desființez paternuri, se pare că asta știu să fac cel mai bine încă de la venirea mea în această lume. Bacău, orașul atât de aproape de locul natal, orașul ale cărui străzi mi-au fost locul de muncă pentru multe vremi când necazul se însoțise cu mine. Orașul ce-mi trezea amintiri dureroase, era acum atât de dorit de mine, să merg să-i spun o poveste despre cum să desființezi mituri, paternuri sau bariere. Offf, dar nu-i totdeauna după cum vreau eu!
          Cât a trecut de atunci? Șaptesprezece ani! Numai atât? Descopeream cu mirare că amintirile sunt acolo și încă dureroase, deschise și amenințătoare. Credeam că sunt vindecată. Să fie posibil ca atâția ani să fi stat ascunsă și să mă mint că nimic din trecutul meu nu mă mai poate tulbura?
Doamne, doar nu m-a chemat nimeni la Bacău, nu m-a invitat nici bunica să spun ceva acolo, ce fac atâta caz? Este doar o altă ediție TEDx cu un titlu ce poate să însemne orice. Pfaiii numai filme am în capul ăsta dâng! Are dreptate Costi când spune că sunt combinația perfectă dintre Maria Montessori și Maica Tereza dar partea lor nătângă!
          Aceasta a fost cearta cu mine pentru multe zile, până când într-o zi mi-am luat inima-n dinți și l-am mesăgit pe Dragoș, ăla frumos pe care îl întâlnisem la Brașov și cât pe ce să cred că e înger. I-am spus că vreau să ajung împreună cu soțul meu și îl rog să-mi țină două locuri. Dragoș a fost tare bucuros să afle că vom fi acolo în noiembrie, așa că domnul meu Costi nu mai avea scăpare... ne aștepta Bacăul.
          După câteva zile Dragoș mi-a scris întrebându-mă dacă ne-am hotărât. I-am spus că ajungem și am rugămintea să ne recomande o cazare omenoasă...
-         Pai.. am vorbit cu Dominic.. si noi am fi onorati daca ai vrea sa urci din nou pe scena TEDx 🙂
Mie mi au dat lacrimile la Brasov cand te am ascultat.. credem ca povestea ta se potriveste manusa cu tema evenimentului de anul asta
Asa ca... am fi onorati 🙂
23.10.2016 20:35
- WoW! m-ai surprins... termenul este unul scurt si sunt o grămadă de făcut... dar NU ESTE IMPOSIBIL
hai sa ne auzim maine!
cu toate detaliile tehnice, dar pentru asta am nevoie de numarul tau de telefon.
sincer... Mi-ar face mare placere sa urc pe scena ACASA (in Moldova mea natala)
o saptamana fructuoasa!
Așa avea să înceapă o noua aventură TEDx, un început către împăcare, vindecare și iertare.
Seara, i-am arătat lui Costi, discuția cu omul frumos pe care-l iubim amândoi. M-a privit lung și m-a întrebat despre ce voi vorbi, voi păstra același discurs de la Brașov?
-           - Nu, știu deja ce discurs va fi și am și titlul: Imposibilul nu există!
-          - Adică…
-          - Adică discursul este despre perioada în care am cerșit la Bacău și despre cum am reușit să mă rup din acea lume. Am spus repede fără să respir ca și cum m-am temut să nu mă răzgândesc.
-          - Crezi că ești pregătită să împărtășești oamenilor, în mod public, această perioadă a vieții tale?
-          - Da, cred că acesta este momentul meu de a-mi înfrunta trecutul poate-mi  voi vindeca trupul și sufletul.
-         - Bine, eu sunt aici, tu știi ce ai de făcut!
         În acea seară somnul nu a îndrăznit să se apropie de așternuturile mele. Plecase departe, trecutul era acolo prezent și al naibii de dureros. Patul era prea mic pentru mine, noaptea nu se mai sfârșea. Bine că oboseala zilei l-a răpus pe omul meu drag, să nu-mi simtă fricile nopții.
Chiar ești pregătită Lină? Ce vor crede oamenii despre tine? Cum vor primi copiii tăi această veste? Ce vor crede prietenii copiilor tăi? Crezi că vei putea face față? Chiar vrei tu să faci asta?
         M-am ridicat cu grijă din pat și m-am dus în bucătărie. Nu mai fumam de aproape doi ani… și nici nu voi fuma, mi-am zis! Priveam afară în noapte. Întuneric și pace. Prin ușa deschisă a camerei l-am vazut pe fiul meu dormind în tihnă, o tihnă câștigată cu multă durere chiar și pentru el. Casa mea frumoasă, omul  meu drag, fata mea frumoasă cu ochi de catifea, câinele și pisica… Toate erau reale, frumoase, tihnite. Toate erau calde și miroseau a bunăstare! Eram în siguranță și  mai mult de atât, eram iubită. Iubirea omului meu, îmi securiza viața.
„Da, sunt pregătită„mi-am spus cu bucurie regăsind așternuturile calde și moi. Am văzut cum dimineața se instalează hotărâtă să-și intre-n drepturi. O dimineață a cărei lumină mi-a alungat fricile unei nopți de zbucium. Mă pregăteam să plec, la grădiniță.  Picioarele mele nu vor mai suferi de frig, nu-mi vor mai degera degetele și nici poliția nu mă va mai plimba, târându-mă de guler prin toată piața. Azi mă așteaptă copiii în care voi planta cu dragoste sămânța educației și a iubirii.
         Am scris, am rescris, am plâns. Mult am plâns. La un moment dat îmi dădea târcoale gândul pervers de a renunța, de a-mi vedea mai departe de viața mea tihnită. Costi era acolo în povestea mea, mă corecta, încuraja. Doamne, mari emoții am mai avut.
         Cu o zi înainte de eveniment Dragoș mă sună. Vocea lui nu prevestea nimic bun.
-         - Alina, am citit discursul tău din nou și este o problemă … dar nu știu cum să spun…
-         - Spune-o cum este mai ușor, sunt pregătită.
-         - Speech-ul tău urmează după pauză…
-         - Nu-i grav, caut să-l liniștesc.
-         - Stai! Noi avem o trupă de teatru de amatori, elevi de liceu care au pus în scenă o piesă despre…
-         - Ce?
-         - Un profesor ajuns cerșetor! Discursul tău este despre un cerșetor ajuns profesor! În timpul pauzei, unul dintre actorii amatori, va umbla printre oameni pe holuri și în sală… știi tu, cum fac cerșetorii.
A urmat o tăcere lungă, îi simțeam emoțiile dragului meu Dragoș în timp ce vedeam lacrimile din ochii bărbatului meu, cât despre mine… Aveam confirmarea că DUMNEZEU mi-a pregătit timpul și locul meu, trebuia să fie în acea zi acolo, la Bacău!
         Drumul spre Bacău a fost cel mai scurt dintre toate drumurile pe care le făcusem până atunci. Dacă tata ar fi trăit, ar fi fost acolo cu mine, fata lui cu sânge albastru cum obișnuia să-mi spună. Plecase de câteva luni, în tihnă dar a avut bucuria să vadă înregistrarea primului discurs la TEDx Brașov. 
         Era o zi blândă de noiembrie nouăsprezece, dar cu cât ne apropiam de Bacău cu atât îmi era mai frig. Mă dureau cumplit degetele piciorului drept, și inima-mi bătea să crape. Timpul se comprimase si totul se petrecea cu viteza luminii. Am vrut să mă duc mai întâi la locul unde stătusem în urmă cu șaptesprezece ani.

Lângă Piața Centrală, pe o străduță nu mai lată de-o mașină dar intens circulată, cum spun cei din branșă: „un loc cu vad bun„


         Chiar dacă trecuse atâta amar de vreme, am stiut clar cum să-l ghidez pe Costi către locul cu vad (eu care nu am nici o treabă cu orientarea în spațiu). Mi-am căutat un carton, și o cutie, așa că ritualul pregătirii fiind îndeplinit m-am așezat așteptând să cadă banii în cutie.
          De acolo de jos mi-am înfruntat Monstrul Umilinței. L-am scos la lumina zilei, l-am privit blând și i-am șoptit împăcată:
-         Știi, nu-mi mai este frică de tine! Astăzi, aici și acum, Lina se desparte de tine pentru câte zile îmi mai îngăduie Dumnezeu pe pământ! Nu mai ești monstrul meu, acum știu cine sunt: Alina Ursu, mamă și femeie iubită. Acum, îmi sunt dragă și de folos mie. Adio, pe pustii cu tine!
Oameni mă priveau curioși căci nu își dădeau seama ce se întâmplă. Un bărbat s-a apropiat timid și mi-a întins două bancnote de câte un leu.
-         Mulțumesc, i-am spus, dar sunt aici doar pentru poze!
         Aveam trupul, mintea și sufletul pregătite să împărtășesc oamenilor din experiența anilor de jos din stradă și să le mulțumesc pentru că pâinea care m-a hrănit în acele vremuri, ajungea pe masa noastră din preaplinul bunătății lor.
Resimțeam oboseala drumului și emoțiile zilei. La hotel m-am gătit ca pentru bulina roșie și pentru câteva momente Costi m-a însoțit în rugăciune și meditație.
Bacăul de astăzi era mai bun decât cel de ieri. Dragoș ne-a rezervat camera la hotel, deci a dispărut grija cazării, și s-a ocupat de toate cheltuielile necesare drumului. Cam asta era starea de spirit înanite de a călca scena.
         Sus, din nou pe bulina roșie!
Privirea mi-a fost atrasă de o doamnă faină blondă din primul rând. Am simțit-o ostilă, mai apoi i-am văzut expresia: așa și?
         M-am pierdut... eram intr-o ceață densă la propriu. Mintea mea îl căuta pe Costi, aveam nevoie de el să-mi confirme că mai pot sta în picioare, că sunt bine... o pauză... două pauze... Vocea părea că nu mai vrea să se facă auzită, mâinile-mi erau într-o găleată cu sloiuri de gheață și picioarele... ah, picioarele erau tot mai grele, mai împiedicate. Sete și întuneric! Glicemia...
Aplauze... ah, sunt aici pe scenă! Mi-am revenit continuându-mi în forță discursul. Eram acolo din nou, sută la sută!
La final, femeia faină și blondă din primul rând, era prăbușită într-o mare de lacrimi.
         Costi m-a primit în brațele lui calde. Plângea! Eram eliberată și în siguranță. Nimeni nu avea să-mi mai scrie vreodată amenzi pentru cerșetorie!
Mulți oameni m-au îmbrățișat. Mulți m-au felicitat și am schimbat cărți de vizită, am făcut fotografii, am plâns din nou în îmbrățișările lor. Dintre ei s-a desprins o femeie firavă dar plăcută ochilor:
-         - Te rog, lasă-mă să te strâng în brațe!
Am îmbrățișat-o cu toată dragostea.
-         - Astăzi, ai fost aici pentru mine! Îți mulțumesc că ai vorbit pentru mine!
Un grup de fete s-a apropiat și ne-am îmbrățișat, pupat și fotografiat.
-         - Acum, știu ce vreau să devin! Trainer! Cea mai tare, ca tine, mulțumesc!
Undeva retras dar nerăbdător stătea el, puștiul ce-l ajutase pe magician pe scenă, Dimitrie. În mână ținea un carnețel. Sfios și a întins carnețelul:
-         - Te rog, îmi dai un autograf și adresa ta de skype? Vreau să fac un interviu cu tine pentru revista școlii! Mulțumesc din suflet!
Eram îndulcită... glicemia ajunsese la 490!

        Așa a fost la Bacău, mi-am întâlnit, iertat, vindecat trecutul și mi-am îmbrățișat cu multă încredere viitorul! 
        Fă-o și tu, oriunde ai fi și indiferent ce ai fi făcut! Ai curajul și rupe barierele, desființează paternurile. Imposibilul nu există, dacă eu am putut, ce scuză ai mai avea tu?
Imposibilul nu există - Alina Ursu - TEDx Bacău

duminică, 27 august 2017

Bulina care îți poate schimba viața

-         Aveți un vis, o dorință ascunsă?
-         Da, eu am!
-         Vrei să o împărtășești cu noi?
-         Da, îmi doresc să fiu prima femeie de etnie rromă care vorbește la TED!
După câteva luni, trainerul mi-a făcut cunoștință cu cel ce este curatorul TEDx Brașov, pe care a trebuit să-l conving în mai puțin de două minute că merit să fiu pe bulina TEDx.
-         Pregătește-ți discursul și trimite-l pe mail către Titiana, fata care se ocupă de pregătirea speakerilor. În luna mai vei fi pe scenă!
Pășeam cu încredere spre împlinirea unui vis pe care-l țineam ascuns de mai bine de opt ani. Așa a început marea aventură TEDx.  Nu aveam în cap un discurs anume dar eram fericită că puteam lucra cu toată inima să-mi construiesc un vis, un vis care acum ținea de mine. Urma să fiu prima femeie de etnie rromă care călca pe scena TED cu un mesaj pentru educație și chemare la acțiune. Abia după câteva zile am realizat „gravitatea faptei” mele. Urma să fiu pe scena TEDx, un concept total diferit de ceea ce întâlnisem la 5MS. Acolo am învățat multe despre cum să improvizez un discurs, să-l susțin în numai cinci minute cu slide-uri care se schimbau la câteva secunde. Totul era pe repede înainte. Am legat amiciții, am cunoscut oameni frumoși de-adevăratelea, dar gata, joaca se terminase! Teama începea să-și facă loc încet, încet în inima mea. Dacă nu voi reuși să am un discurs bun? Dacă mesajul meu nu va avea impact? Mai rău a fost când am început să-i cunosc și pe ceilalți vorbitori ce aveau să urce pe bulina roșie. Oare, ce am făcut eu la viața mea, important pentru omenire ca să pot urca acolo pe scenă și să le spun oamenilor, să împărtășesc cu ei o idee, o experiență ce ar putea fi dată mai departe? Ceilalți, chiar făceau ceva important!
Salvarea a venit din partea bărbatului meu, omul care avea răbdare să-mi asculte toate temerile rostite cu voce tare, pe timpul zilei și uneori chiar noaptea.
-         Auzi, uită-te peste fotografiile tale din trecut, caută prin notițe, prin cutiile tale și vezi ce ai făcut tu să meriți să fii acolo. Îndrăznește și lucrează la împlinirea visului tău! Conectează-te la sursa divină și accesează înformațiile pe care le ai în tine!
Da, sigur, lui îi era ușor să spună. Daaa, el mereu crede că mie îmi este așa de ușor! De l-aș vedea pe el în situația mea! Bine, fie, voi face ca el!
Am pus înaintea Creatorului meu toate aceste temeri și l-am rugat să mă ghideze în discursul care trebuia să-l trimit cât mai repede. L-am ascultat pe dragul meu și într-un moment de pace am descoperit prin cutiile mele bilețele de mulțumire, felicitări, fotografii de-ale copiilor cu care m-am întâlnit de-a lungul anilor de voluntariat și mai apoi de misiune. Știam ce am de făcut!  Degetele minții tastau deja discursul, chemarea la acțiune, îndemnul. Eram ferm convinsă că, dacă eu îmi fac treaba bine așa cum o făcusem până atunci, și Dumnezeu își va face partea Lui și mesajul meu va impacta inimile care trebuiau să primească acest mesaj.
         Nu a fost ușor, chiar dacă am scris repede discursul și trainerul care se ocupa de pregătirea mea l-a acceptat din prima clipă. Alegând fotografiile pentru prezentare făceam loc amintirilor care fără vrerea mea mă transformau într-o bipolară. Acum plângeam, acum râdeam, mă apuca furia, nostalgia dar niciodată părerile de rău. Nu-mi părea rău pentru nici o clipă trăită acolo în cele fotografii. Erau parte din tot ce mă construise ca omul ce devenisem. Cu o seară înaintea evenimentului am fost să văd sala. Era de vis. Voluntarii inimoși încă mai aveau de lucru dar nimeni nu se plângea. Erau veseli și păreau că sunt o echipă unită.  M-au asigurat că totul va fi pregătit, vor fi și lavaliere...da imi era teamă să am mâinile ocupate de un microfon. Acasă am încercat pentru prima dată să repet discursul în fața bărbatului meu. Nu am putut! Eram smiorcăită, crispată...ca un câine la înjecție sau mai degrabă în furca hingherilor. Am revăzut vorbitorii. Din nou m-am întrebat cine sunt eu să urc pe scenă cu acei oameni? Ce am făcut eu așa de valoros? Nu am scris măcar o carte...

         În ziua evenimentului, partea frumoasă era că știam clar cu ce mă voi îmbrăca. Simplu, fustă, cămasă și sandalele cu care făceam naveta. Nu mă puteam despărți de ele, parcă mă născusem cu ele în picioare. Stilista vieții la care m-am dus să-mi așeze părul mi-a întins mai bine nervii decât părul, de machiaj ce să mai spun, își scosese fardurile din poșetă. Am refuzat-o politicoasă, am plătit și m-am cărat în cea mai mare viteză acasă unde în mai puțin de un sfert de oră m-am pregătit ca o vedetă ce avea să calce covorul roșu. Așa că, machiată, stilizată de mâna mea și gratis, am plecat către conacul unde avea loc evenimentul. La brațul bărbatului meu Costi, emoțiile au dispărut. Nu aveam de ce să mă tem, eu îmi făcusem treaba, acum Dumnezeu trebuia să-și facă partea Lui și mai mult, bărbatul meu era acolo, cu mine, preluând emotii și frici. Pășeam alături de el, pe covorul roșu și îi mulțumeam în gând pentru viața frumoasă pe care o trăim împreună. Îi mulțumeam pentru că ajunsesem să înțeleg rostul lui -împreună-.
Eram împreună în bucurie și tristețe, avuție și lipsuri, gânduri si trăiri. Eram împreună după o viața de căutare a binelui izvorât din iubire. El, mentorul, trainerul, coach-ul și scânteia care mi-a transformat viața, mă ținea de mână privindu-mă cu ochii umeziți de lacrimi. Știam că voi urca pe scenă după pauză. Am socializat, am făcut fotografii, am băut multă apă. Eram în transă ascultându-i pe cei ce urcau pe scenă... dar gata cu transa! A fost unul, da unul care m-a făcut să-mi doresc să urc acolo și să-i spun blând la ureche să se ducă pe cărarea ce duce la origini. Deja era prea mult pentru mine! Discursul lui era contrar oricărui regulament și Doamne, sala era iritată, depășise timpul cu mult iar prezentatorul era pus într-o poziție nasoală. Omul nostru o dăduse din meritocrație în acuzații grave ca mai apoi să revină cu etichetări dintre cele mai slute: gunoier, țigan, urât, handicapat, șchiop etc. Sala fierbea la foc mocnit ca sosul ragu pentru spagheti. Într-un final, cu intervenții discrete a coborât și dus a fost, nu a mai avut nasul să stea la pauză. Mai era un pic, un pic și urmam eu. Inima pompa ca un hidrant la capacitate maximă. Costi nu era lângă mine, era mai în spate. Căutam să-l văd cu ochii minții. Mi-am adus brusc aminte de îndemnul de la pauză: discursul tău, nu-l știe nimeni de aici, doar tu, și il ai în fiecare por al ființei tale căci l-ai trăit, nu citit!
         Am fost anunțată. Era prea târziu, nu mai puteam da înapoi! Era prima mea întâlnire cu pointer-ul! Nu aveam lavalieră, aveam microfon și am crezut că lumea se termină acolo. Am întrebat-o pe cea care se ocupase de tehnică cum să folosesc pointerul: stânga, dreapta! Perfect, Zoe fii bărbată sau curaj găină că te tai!
Am respirat adânc, am fixat sala. Vedeam doar câteva fețe din primul rând și sacoul roșu al prezentatorului. Minunat! Unde-i Costi? Mai bine, să nu mă audă!
Prima imagine, ah, da asta era...educația este cea mai puternică armă cu care poți schimba lumea zicea Nelson Mandela și dreptate avea pupa-l-aș! Vorbeam despre mine, despre ei vecinii și elevii mei... despre ei cei prezenți acolo.
Auzeam murmure, suspine și din nou murmure. Simțeam valuri de emoție ce vin către mine din sală și-mi dau putere vocii și picioarelor să rămână pe scenă. Sala întreagă era conectată cu mine acolo în poveste. Râdeau sau plângeau, erau mirați sau furioși... toate aceste trăiri veneau în valuri către mine și-mi încălzeau picioarele ce înțepeniseră inainte de a păși pe scenă. Ropote de aplauze întrerupeau din când în când povestea. Aceste ropote mă aduceau înapoi, pe bulina roșie la care visasem atâția ani. Acolo eram eu, prima femeie de etnie rromă, speaker la TEDx.
         Sala este din nou în picioare, pentru a treia oară în timpul discursului. Ropote prelungite. Sunt fericită că-l văd pe Costi. Mi se încălzește inima la gândul că mă voi ascunde în brațele lui puternice și-mi voi trage sufletul. Este frumos Costi, bucuria-i luminează chipul. Off, trebuie să mai aștept un pic până se termină, să pot ajunge lângă el. Cobor scărille atentă să nu fac vreo pozna ca de obicei și dau mai departe pointer-ul. Mă așez și mă străduiresc să ascult. Inima din nou s-a transformat în hidrant dar de această dată este mult mai solicitat. Îmi este cald și sete. Sunt pe scaun și gândul îmi fuge la mama... dacă ar fi fost aici cu tata... nu-i grav, o să-i arăt tatei când va apărea filmarea... era bine să fi fost și tata aici sau măcar copiii mei. Știu că undeva în spate este omul care nu m-ar lăsa baltă niciodată, care mă iubește așa cum îl iubesc și eu. Inima se liniștește la gândul că omul meu drag este acolo si se bucură de mine. Ultimul vorbitor a coborât de pe scenă. Aplauze!
         Este momentul de socializare. Oamenii vin către mine. Sunt mulți, tot mai mulți. Mă felicită și văd în ochii lor lacrimi de bucurie. Mă strâng în brațe cu putere. Unii plâng de-a binelea!
„Am simțit cum mă biciuiau cuvintele tale! Mesajul a fost puternic. Mulțumesc!”
„Tanti Alina, mă bucur că exiști!”
„Esți fantastică, tanti Alino!”
„Ursulina mea dragă, te iubesc!”
Am terminat toate cărțile de vizită create cu dragoste de Costi. Mă privea de la distanță, discret în timp ce mulțimea de oameni m-a înconjurat să mă felicite, mulțumească sau îmbrățișeze. Stătea acolo, calm, mare și fericit. Omul meu drag, m-a ascuns în brațele lui să se poată bucura în tihnă de mine. Împreună am trăit un vis croit pe furiș de teamă să nu mi-l fure soarta deloc generoasă până nu demult. Prima femeie de etnie rromă a vorbit sus și tare și s-a rugat ca mesajul ei de pe bulina roșie să ajungă la inimile care-l caută.  Eu, Alina Ursu, profesor, mentor și trainer de etnie rromă mi-am împlinit visul alături de bărbatul meu, majoritarul!
L-aș completa pe Nelson Mandela spunând: iubirea și educația sunt cele mai puternice arme cu care poți schimba lumea. Educația mi-a arătat calea și iubirea m-a ajutat să o împlinesc!

__________________________________ DISTRIBUȚIA _______________________________________


 Trainerul (OMul care a mișcat lumea și a creat scena pe care să urc) Sorin PELIGRAD
 Creatorul 5MS (primul eveniment-concurs în România de vorbit în public care scoate tot ce ai mai bun în tine) Ovidiu OLTEAN 
Curatorul TEDx (perserverentul și priceputul expert în a scoate untul din oameni) Tibi RUCZUI
Trainerul de la Londra (profesionista în prezentarea unui discurs de impact) Titiana MORAR
Părinții doriți în sală (cei cărora le datorez cele mai multe și puternice amintiri) Augustina și Dumitru URSU
Bărbatul meu (OMul care este în jurul meu chiar și când nu știu că am nevoie) Constantin PĂUN
Stilista vieții n-are rost să-i dau numele că oricum își pierde clienții
Antevorbitorul care m-a șocat Laurențiu PRIMO
Locația de vis a celui mai reușit TEDx Superbul Conac HELDSDORF
Fotografia (tehnic nu este cea mai bună, dar este făcută cu inima de cel care ulterior mi-a devenit prieten drag) Claudiu Dumitru CUCORANU
Victime colaterale (Oameni minunați și frumoși care mi-au umplut viața cu prietenia lor) Distinșii participanți la prima ediție a TEDx Brașov
Anonima (Femeia care mi-a hrănit inima venind în ultima clipă la eveniment, doar pentru mine, sora mea dintr-o altă viață) Loredana Maria PLUMB
Cel mai frumos bărbat (OMul care atunci avea lacrimi în ochi, pe care l-am confundat cu un înger, ca mai apoi să devină cel care mi-a întins mâna către Cea Mai Puternică Experiență din viața mea) Dragos-Cristian FÎNARU
Rezultatul și Amprenta acestei povestiri poate fi vizionată în limba română pe Youtube la adresa: Sound of Education... in the gheto

marți, 22 august 2017

Condamnarea la umilință

Un sfat prețios: „Înainte să veniți să cereți pomană statului român pentru copiii dumneavoastră...”
         
Cu ceva vreme în urmă am primit o înștiințare de la serviciul de asistență socială, locul în care de trei ani zace un dosar depus pentru obținerea unei locuințe. Nu eram acasă când au venit pentru, deja tradiționala, anchetă socială așa că m-am conformat înștiințării și m-am prezentat la sediul din strada Panselelor.
La intrare am spus unde trebuie să ajung și doamnele care erau acolo de serviciu mi-au spus să aștep că o vor anunța pe colega lor. Nu am așteptat mult, chiar deloc. Doamna cu care trebuia să mă văd a venit pe hol. Am avut instinctiv o tresărire nervoasă, emoții din trecut izbucneau ca o lavă ce scormone în răni adânci. De unde o cunoșteam?

         Ahh! O întâlnisem mai de mult, câțiva ani, când erau ai mei școlari, că elevi mai sunt și acum la școala vieții. M-am dus ca orice mamă divorțată, eu mamă, eu tată, să aflu ce acte-mi sunt necesare pentru obținerea alocației monoparentale. Am avut norocul chior să dau de minunata femeie care acum îmi stătea în față. Pentru mulți poate fi o colegă perfectă, muncitoare, o soră sau soție bună și devotată, o fiică iubitoare. Însă pentru mine este cea care m-a făcut să renunț la un drept care era stabilit prin lege al copiilor mei, un sprijin real și de folos unei mame ce lupta cu îndârjire pentru minunile din viața ei. Iat-o pe cea care a mai turnat un pahar de venin la rădăcina disperării mele, așa din bunătate, să crească mai mare.

„Înainte să veniți să cereți pomană statului român pentru copiii dumneavoastră ar trebui să vă căutați mai întâi soțul să vă plătească pensia alimentară!”

Mă uit la ea, acum, să aflu ce dorește să mai fac și de această dată sau ce mesaj mai are pentru mine.

Așteptați vă rog, să vă aduc lista cu actele necesare pe care să le depuneți în septembrie la dosar. Calmă, cu același afiș de față lehămetită parcă de propria-i viață. Aștept.

Încă-s plecată în povestea de acum ceva vreme. Atunci am paralizat instantaneu sub replica-i tăioasă chiar batjocoritoare. Poate unora li s-ar fi părut perfect justificată, statul nu trebuie să de-a pomană… părinții sunt cei responsabili de buna creștere a copiilor. Deci, perfect justificat! Pe atunci eram mamă singură cu doi copii, divorțată de câțiva ani, în căutare de muncă și pentru care calitatea vieții copiilor ei era tot ceea ce conta. Alocația monoparentală este stabilită prin lege tocmai pentru a veni în ajutorul familiilor aflate într-o situație ca a mea, nu pentru a produce umilință sau resemnare.

Poftiți, acestea sunt actele necesare. Ne vedem în septembrie.

O priveam cum se îndepărtează. Aceiași femeie care m-a făcut să simt umilința ajutorului de la statul român până-n măduva oaselor și care m-a convins să renunț a mai cumpăra celebrul dosar de carton cu șină pentru demersurile alocației monoparentale.

         M-a convins că protecția socială este doar un vis și dacă te lași purtat de aripile acestui vis nu ai decât să suporți toate umilințele pe care ți le poate oferi un funcționar dresat să fie empatic și de folos. Atunci am renunțat, acum nici gând de a renunța la un drept constituțional, la locuire (o utopie dealtfel). Nu am fost niciodată asistată social, dar totdeauna mi-am plătit dările către statul român căruia îi aduc plus valoare cu fiecare zi din viața mea prin tot ceea ce fac acolo unde trăiesc. Cât despre pensie alimentară… dacă spun alcool cred că spun totul!

         Realizez cu tristețe că acesta este unul dintre motivele pentru care multe femei refuză să mai ceară ajutorul specializat al celor în drept să le susțină, încurajeze și să fie acolo în necazul lor când situația o cere.

Suntem condamnate de societate atunci când stăm ca vitele într-un jug care nu este al nostru și suportăm să fim lovite până la sânge.

Suntem condamnate și dacă ne rupem din coșmarul unei relații, căsnicii în care nu mai avem putere de a duce acel jug, nu ne mai regăsim și conștientizăm că timpul nu-l mai aduce nimic înapoi.

Trecem prin adevărate umilințe așteptând la ghișee să ni se preia un dosar, așteptând luni de zile audiențe care se sfârșesc în cinci minute fără nici un rezultat (cu celebra replica “nu sunteți singura, este ceva de durată!”), suportând acreala funcționarilor ce abia-și ridică ochii să te privească și vorbesc de parcă au căluș în gură. Mai mult de atât, lipsa discreției, confidențialității face casă bună cu miserupismul sistemului și sistemul suntem fiecare dintre noi. Trebuie să știe toți cei aflați pe holuri, cu ce problemă ajungi la direcție, fie că ești victimă, asistat social sau alte nevoi te duc într-acolo.
         Cu toate acestea, România te iubesc chiar dacă #numairezist  și am nervii întinși la maxim cu speranța că până la pensie voi avea norocul să primesc o locuință pentru care să plătesc mai puțin ca acum, adică aproape jumătate din salariul unui cadru didactic nemărit încă de madam Olguța. 


sursa foto: woman-helping-hand-bw-hkoppdelaney-comm-flickr-e1336946740830

luni, 14 august 2017

“Mama cu norma intreaga” sau “Femeile puternice nu plang”

          Ma scarpin dupa ureche, mai rau ca Dorel, si ma intreb cum este sa fii mama cu norma intreaga?
          Aud tot mai des aceasta expresie la femeile care fac cariera, mai ales in network marketing si tare mai ma minunez. “Acum sunt mama cu norma intreaga si am mai mult timp pentru familie! Petrec cat timp vreau si cand vreau, cu ei”
Sa mori tu?... bag de seama ca nu prea vrei.

Cum se face ca trebuie sa suni, sa promovezi, sa consiliezi sau sa prezinti, sa, sa, sa…..pana ajungi la o anumita treapta de cariera care sa-ti permita sa stai relaxata in ceea ce-l priveste pe maria sa BANUL. Apoi aceleasi lupte ca sa menti treapta sau grinda sau ce-o fi aia. Sustii sus si tare aceasta norma intreaga, dar oare chiar exista? Da’ ce zici tu, oare nu sunt altele mai smechere ca tine? Mame cu doua norme intregi? Setate pe cariera de mama si deja consacrata pe cea mai inalta treapta profesionala?
         Cand le aud pe aceste femei normate si puternice cum se bat cu Chanelul in piept, mi se pune o pacla in stomac de parca am inghitit cel mai naspa tiramisu de la hipermaket! Nu mai este loc de femei sensibile care sa planga atunci cand le apuca, femei care sa injure si sa loveasca cu picioarele in ce apuca, sa le apuce turetu’, sa-si bage demisia sau preavizul cu cel mai mare miserupism. Nu, se pare ca lumea este a femeilor puternice, mame care au ca valori scenice: Familia, Iubirea, Credinta , bla, bla. Pai, leidi, daca familia este valoarea primara, cu-i o lasi cand pleci cu treaba? Cate ore pe saptamana iti petreci ascultand povestea celui mic despre cai verzi cu copite silicon? Cand mai ai vreme sa te joci pica-bum cu el, sa faci pe clownul? Sotul te vede mai des pe facebook sau prin casa?
Credinta….cand ai crezut ultima data ca Dumnezeu este cel care-ti inlesneste cariera si nu volumul de vanzari sau alte bazaconii?
Iubirea…hmmm, ai imbratisat vreodata un copil murdar plin de muci si cu mainile cleioase de la joaca? Sau ti-a fost frica de virusi si bacterii?
Deci este misto in mai opinion sa faci cariera, chiar si una de piatra (la alegere, unde vrei: ficat, rinichi)
         Este misto sa fii puternica si sa castigi bani sa-ti poti permite a cumpara un fond de ten si o pudra cu acoperire mare care sa ascunda cearcanele mai mari ca ale Patrulesei.
Dar …”trece timpul ca nebunul” vorba lui nea Gica si descoperim ca iesim la pensie cu jumatate de norma pierduta undeva in fuga noastra de a fi puternice si cu norma intreaga.
         Va indemn femeilor sa fim asa cum ne-a lasat Dumnezeu, bune si blande, frumoase si sensibile, plangacioase cand ne apuca, fara norma sau norme si traiti-va clipele aducand adevarate bucurii celor din jurul vostru prin prezenta si participare. A trecut vremea vanzarilor “cu caramida in piept”, acum oamenii au nevoie de oameni care sa le pese de ei si nevoile lor. Exemple de urmat cu poveste reale, cu bune si rele, nu de modele de marketing sintetizate de niste programe pe calculator. Fiti Femei si nu obiecte sau etape strategice. Lasati-va descoperite si permiteti-va luxul de a fi Umane si Autentice.


Educatie MOCA si rasism cu discount

         Desi ai mei imi zic “Costica Sapte Meserii”, eu una nu ma pot abtine sa mai invat cate ceva. Asa am ajuns sa particip la cursul de formare pentru combaterea violentei domestice. Cand am ajuns eu la curs, era deja inceput si o parte dintre participanti s-au prezentat cine, cum, ce fac si unde. A venit si randul meu si m-am prezentat cine sunt, adica: Alina Ursu, profesor, trainer si mentor de etnie rroma.
         Toate bune si frumoase, traineri fiind doua femei care stiau bine despre ce vorbesc, cu o experienta profesionala cat a unei vieti de om si de o valoare umana extraordinara. Participanti, femei majoritatea, barbati minoritatea, adica 1 care nu era ONG-ist sau asistent social (ca si mine dealtfel) dar foarte interesat de tema si care emana o energie placuta. Restul lumii, era de pe felie, nu inventasera apa calda dar o foloseau, erau din asistenta sociala (ONG si Administratia Locala), psihologi practicieni clinicieni la diferite institutii sau cabinete individuale, asa cum spuneam: “uite sus si uite jos/totu-i verde si frumos”.

La un moment dat, discutiile “cum era si firesc” s-au indreptat catre etnia rroma, adica tigani si mai precis tigancile care fac multi copii pentru alocatie, nestiind  altceva, sau  ca un mare impediment in munca asistentilor sociali este faptul ca nu sunt casatorite oficial ca statul sa le poata asigura protectie in caz de …orice. Cum nu pot si nu am dreptul sa tac cand bataile inimii mele se accelereaza la auzul cuvantului si piticul reptilian este si mai sensibil incepand sa topaie tananica, am luat pozitie. Din experienta personala pot spune ca un certificat de casatorie nu te poate pune la adapost de abuzuri si mai mult de atat nu-ti ofera nici sustinere legislativa de mare valoare in sensul ca mai rau te incurca. Spre exemplu, daca pleci cu copiii de acasa pentru a-i feri din calea furiei masculine si te separi pana la divort, el, barbatul tau de cununie, are dreptul sa vina si sa-i viziteze atata vreme cat nimeni nu i-a impus o restrictie, chiar daca te-a macelarit si a terorizat copiii de a trebuit sa fugi, ca de…esti cununata si pana la divort si o hotarare judecatoreasca, omul are drepturi de tata. Daca barbatul tau are datorii la administratia financiara, amenzi sau alte bube si mai pleaca si de acasa si te lasa cu ochii in soare, tu nu-ti poti obtine un ajutor social ca trebuie sa ai dovada ca el nu munceste, ca-i hahalera si te lasa balta si alte lucruri cu temei legal unde este necesar un divort care sa-ti confere anumite drepturi. Si atunci ce facem cu cerfertecatul sfartecatul? A…da…” Statul roman sustine familia… va declar casatoriti!”
Revenind la curs, odata cu declaratia mea etnica si luarea de pozitie am starnit o adevarata furtuna din partea unor doamne care la pauza de masa, nu au uitat sa-mi reaminteasca despre convingerile lor. Zice o doamna:
-Parerea mea este ca 99,9% dintre tigani sunt puturosi si hoti! Nu ma poate face nimeni sa-mi schimb parerea!
Nu am avut intentia de a schimba parerea nimanui, doar ca in mod elegant i-am atras atentia doamnei ca ar fi cazul sa nu mai eticheteze si sa generalizeze fara a avea argumente puternice pentru afirmatiile ei. Colegele mai tinere de langa mine mi-au facut semn sa o ignor si mi-au transmis cu discretie ca nu merita sa-mi stric karma, zenu’ si fengshui-ul pentru nimeni. Cam greu am reusit sa mananc si sa-mi calmez bataile inimii si pe piticul care incepuse sa se dezbrace. In acea zi au mai existat destule aluzii, afirmatii si sageti otravitoare dar m-am abtinut de dragul cursului in sine si al trainerilor din fata nostra.
Acasa am meditat si m-am rugat sa raman inteleapta si sa pot aduce argumente suficient de puternice celor ce mai vin cu astfel de convingeri limitative care otravesc inimile celorlalti si le ingradesc modul de a gandi si aplica ceea ce invata sau trebuie sa faca. Era dureros si frustrant sa stiu ca acestea sunt convingerile unor oameni care au ales sa iasa din sistemul de stat si sa treaca de partea ONG-urilor, care vin majoritatea in slujba binelui fara prejudecati si etichetari. Stiam ca nu este usor datorita dezamagirilor pe care le traiesc din partea beneficiarilor, din partea legislatiei, dar totusi…au facut-o benevol, nimeni nu le-a obligat sa continue munca de asistenta sociala! In asistenta sociala, etichetarile si rasismul nu isi au locul pentru ca devin o toxiinfectie sociala!
Ziua urmatoare a debutat promitator, insa nu mai retin cum din nou s-au adus in discutie rromii, de data aceasta cei care merg la licee si facultati  pe locurile speciale. Una dintre doamne, cred ca inspector, a tinut sa spuna sus si tare ca nu este corect ca tiganii sa-si faca studiile MOCA!
Sunt una dintre “tigancile” care au facut studii MOCA! Si apoi joac-o Parleo p’ asta! Deja simteam ca atacul este direct la adresa mea, ca a fost gandit si copt in mocirla etichetarii si a urii. Am rugat-o sa se duca un pic sa studieze ce este cu acele locuri MOCA, si i-am spus ca eu nu am primit nimic MOCA, am avut aceleasi examene, am sustinut o licenta in aceleasi conditii dar am muncit mai mult decat ar fi muncit zece studenti majoritari!
Ceea cee nu stia si nu va sti, este faptul ca diferenta dintre mine si ea este ca eu chiar am invatat la o universitate de stat, cu referinte bune unde am fost inspirata si motivata de profesorii mei si unde am inspirat si lasat un semn frumos al trecerii mele pe acolo. Ceea ce iarasi nu stie ea, este ca de era fata inteligenta in semestrul al doilea din anul I daca avea rezultate bune ar fi fost si ea pe MOCA, dar cum studiul este uneori cam ca carnea de porc (intentionat scriu asa) nu te poti astepta sa-l digere oricine. Nu a stiut-o si nu o va sti niciodata ca diferenta dintre mine si ea este ca eu chiar am razbit muncind, asumandu-mi cele invatate, punandu-le in practica in fiecare zi a vietii mele si folosind maxim darul pe care l-am primit, acela de a fi libera datorita educatiei si formarii continue.
Pe langa toate acestea, atunci cand copii mei adolescenti fiind aveau nevoie de prezenta mea, eu eram in camera inchisa, cu cartile in fata studiind si experimentand noi limite care sa ne faca in viitor viata mai frumoasa. Am pierdut o perioada frumoasa din viata lor, fiind atat de preocupata de viitorul nostru incat am fost absenta in marele prezent (asa cum mi-a spus intr-o zi fiica mea).
Pentru mine, telul vietii a fost “prima banca”, asta pentru ca pe vremea copilariei oricat de buna as fi fost, locul meu era printre ultimile banci. Aveam doua hibe: eram de etnie rroma, saraca si mai era o a treia hiba, tata era monarhist!
Cand am auzit acest repros tendinta mea a fost de a-i raspunde cu reprosul anilor de robie pe care l-a indurat etnia mea, pentru toate discursurile rasiste care aduc discordie si pierderi. Am tacut! Uneori tacerea este cel mai bun repros…
Multumesc trainerului care a oprit discutia inainte de degenera si ii mai multumesc ca mi-a fost alaturi intreband in sala cum s-ar simti cineva daca ar fi de etnie roma si sa se vorbeasca numai la modul negativ despre ei. Doamna a dat exeplul copiilor rromi din scoli si licee, a copiilor din centrele de plasament, al gay-lor si al evreilor si in acel moment am vazut omul sensibil purtator de rani, omul care iubeste neconditionat si care si-a asumat misiunea cu adevarat de a fi de partea celor in nevoi indiferent de apartenenta etnica, politica, sociala etc.
Am realizat cat de norocoasa sunt pentru ca am muncit atat de mult in viata sa ajung astazi sa pot scrie aceste randuri. Am realizat ca de cele mai multe ori indiferent de studii, aspect fizic, pozitie sociala, comportament, tiganul este tigan in ochii lor si o adevarata pacoste mai ales atunci cand este educat si  isi cunoaste istoria, drepturile si responsabilitatile fata de cei din jur. Doare rau transformarea, doare rau atunci cand TIGANUL devine ROM! Cand nu se mai poate arunca in el cu vina furtului, ghicitului, ii doare EDUCATIA lui si faptul ca isi simt periclitata pozitia.
Imi pare rau ca unor oameni de o asemenea calitate umana li se permite sa lucreze in asistenta sociala, dar calitatea umana din pacate nu poate fi certificata cu o hartie, calitatea umana poate fi cetificata de iubirea si pasiunea cu care-ti indeplinesti misiunea. Nu am auzit niciodata in aceste doua zile jumatate vorbindu-se frumos despre beneficiarele doamnelor. Doar trainerii au stiu cum sa indrepte situatiile strambate de mintile limitate.
Pentru mine a fost ceasul desteptator sau mai bine spus, alarma pe care tot o amanam pentru a ramane in zona de comfort. M-am simtit transformata intr-un puzzle, aruncat pe o masa si am muncit mult cu mine si trecutul sa ma asez piesa cu piesa intr-o armonie perfecta cu omul impacat si luminat care sunt acum.
Am fost discriminata dar mi-a prins bine, caci intre o pauza de felul unu si felul doi am avut ocazia de a indemna la studiu despre istoria noastra deloc frumoasa, istoria rromilor.
Am fost aplaudata si felicitata si mi-a prins bine. Am legat noi simpatii si cred ca si viitoare colaborari, am oferit alternativa lui “SE POATE” si inca o data mi-am confirmat ca pentru mine, imposibilul nu exista si ca zona mea preferata este aceea de DISCONFORT care ma trimte la munca, inovatie, inspiratie.
Multumesc voua, oameni frumosi si de bine care ati gandit acest curs de formare, l-ati sustinut si daruit noua cu atata profesionalism incat si crengile daca ar fi participat si  ascultat ar trece la treaba, adica in teren cu adevarat, lasand la o parte plangerile impotriva sistemului. Sistemul bolnav suntem noi, cei cu convingeri limitative si plini de frustrari si fie ca fiecare sa aduca prin transformarea personala schimbarea pe care o doreste in SISTEM!
Cat despre mine, voi continua asa cum ma stiu, nebuneste, iubind oamenii chiar si pe doamne, voi continua sa studiez MOCA, si cursul a fost MOCA si am mai si mancat, sper sa aduc valoare muncii mele platind in acest mod cursul J si daca as putea as mai face si cativa copii mai ales acum ca ma specializez in noul trend al “ parentingului” dar de aceasta data voi plati in dolari ca ma invata un englez din Anglia.
Cu multumiri pentru experientele acumulate, Alina Ursu profesor, trainer si mentor de etnie roma J