miercuri, 1 noiembrie 2017

De ce nu sunt înger! sau Bătaia-i ruptă din iad

Bătaia nu-i ruptă din rai, este parte a iadului transmisibil peste generații!

Dacă bătaia ar fi ruptă din rai, astăzi cunoscuții mei mi-ar spune: Înger, îngerașul meu!

Da, nu glumesc! Bătaia a fost parte din existența mea, a surorilor și a fraților mei care mai târziu au devenit cei mai tari boxeri fără centură și lauri. Eu la rândul meu am fost bătăușă. Copil șchiop fiind, am înghițit cu greu răutățile camarazilor mei de joacă sau de la bloc. De joacă mai puțin, se jucau cu mine numai dacă aveam ceva bun să le dau și asta nu se întâmpla foarte des. Nu am fost la grădiniță și mă bucur văzând, acum când sunt educator, cum sunt tratați copiii, mai ales cei ”anormali”.

La școală, din clasa a II-a am nimerit la un învățător la fel de șchiop ca și mine. Marius îl chema, un om bun dar care ceda cu ușurință la presiunile părinților. Nu puteam primi note mai mari de opt pentru că asta ar fi însemnat că tovarășul învățător ținea cu mine că eram șchioapă ca el sau el ca mine și mai eram singurul copil de etnie din clasă cu un tată monarhist. Nu mă însoțea nimeni la școală pentru că mama era paralizată de ceva vreme și tata lucra în schimburi să ne poată hrăni și crește.

De multe ori drumul către casă era asemenea drumului Domnului nostru la Golgota și asta fără exagerări. Răbdam și îmi juram că într-o zi o să joc tananica cu picioarele pe capul lor. Am crescut și am ajuns la gimnaziu. Credeam că vor apărea schimbări în bine, îmi doream liniște să pot merge în tihnă la școală pentru că iubeam să învăț, să descopăr despre ce mă înconjoară. Pe lângă bătăile de acasă ale fraților mai mari sau uneori ale tatei, bătăile de la școală erau cele mai dureroase pentru că aduceau cu ele multă umilință, publică, spre amuzamentul celor care asistau. Ei bine, lucrurile nu au rămas așa la nesfârșit.

Prin clasa a VI-a am realizat că trebuie să mă descurc de-adevăratelea pe cont propriu. Nu mai suportam să mă prindă colegii de coade și să spună ca trag clopotele la biserică. Îmi luau ghiozdanul și-l aruncau, îmi puneau piedică și se simțeau dumnezei. Eram suficient de antrenată, în ciuda staturii mele firave, căci acasă căram găleți de apă patru etaje când se oprea apa, și se oprea des. Carnea nu mai tresărea așa repede la durere pentru că bățul de fibră carbonată, din care-și făcea tata undițe, pișca sistematic din ea atunci când nu reușeam să-i țin bine bățul la matisat.
Asa că, intr-o seară pe când ieșeam de la ultima oră, unul dintre colegi a vrut să-mi pună piedică, am fost mai rapidă decât el, m-am întors rapid și cu forța pe care numai ura sau disperarea o poate pune într-un omuleț, l-am pus la pământ. M-am urcat pe el cu genunchii și am început să-l izbesc cu capul de ciment. M-a oprit la timp tovarășa de istorie Cristescu. A fost un moment care a eliberat toată durerea și frustrările din cei șase ani de școală, din cei doisprezece ani de acasă. Îmi părea rău pentru colegul meu dar băgasem frica în ceilalți. O a doua tentativă de a fi trasă de coade s-a terminat pentru colegele mele destul de urât. Au ajuns acasă mai tăvălite ca tăvălitele din tigaie. 

Așa am devenit eu copil agresiv, rea din cale afară, cum spuneau vecinele.
În școala generală nu am mai luat bătaie de la copii. La liceu se găsise unul care mă teroriza. Nu rata nici o ocazie să mă umilească, să-mi arunce caietele sau echipamentul sportiv, uneori mă mai obliga să-i dau și temele sau să-i șoptesc la lucrări. Pe ăsta l-am dat pe „mâna ocrotitoare” a fraților mai mari. L-au liniștit pentru toți anii în care eu am mers la liceu, nu numai pe ăla ci și pe potențialii doritori de senzații tari. Așa am scăpat de bătaia celor din afara casei. De cea din interior nu am scăpat nici de femeie măritată. Dacă nu mă bătea bărbatul, mă bătea tata sau frățiorul meu mai mare.

Așa am ajuns să cred că BĂTAIA este meniul principal, sursa de energie a fiecărei zile. Ajunsesem să cred că zicala “femeia trebuie bătută și mai apoi f...” este cât se poate de adevărată (mai puțin partea a doua). Unde să mă duc? Cui să-i spun?
Eram deja femeie la casa mea, cu doi copii, cu bărbat frumos și sănătos, român verde nu alta. Vecinele mă invidiau văzând ce fain om am eu, cum le mai salută el surâzând ca un artist.
Ce norocoasă ești! Faci ce vrei tu din el!
Aha, sigur! Eram norocoasă să am copiii la creșa săptămânală și să nu vadă circul de fiecare zi al tatălui. Eram norocoasă că învățasem să mă feresc din calea lui. De la o vreme, omul ăsta nu mai bătea fizic, bătea psihic și o făcea bine.
- Nu te uiți cum arăți? Vai capul tău, dacă te lași de mine se alege sclavia de tine. Din astea ca tine am mai fumat. Mie îmi place femeia pe tocuri să o aud cum merge:” toc, toc,toc” și cu fusta scurtă! Tu, ești om însemnat așa cum spunea mama!
Cam așa a fost, bătaia fizică și mai apoi cea psihică a demolat omul din mine. Cu fiecare zi trăită de el, muream eu. Muream în mișcare. Știam doar că trebuie să îngrijesc de copii, să nu le lipsească confortul când sunt acasă. Uitasem să fiu om, mamă, colegă. Eram doar un utilaj în funcțiune.

După doisprezece ani am hotărât să devin din nou bătăușa din generală. M-am bătut cu femeia handicapată, lălâie și balcâză. M-am privit în oglindă, sincer, doar pe mine. Nu am văzut acolo nici pe mama, tata, surori, frați, copii. M-am văzut pe mine. Tristă, uscată, seacă, neagră, slabă, speriată... dar plină de dorință.

Vreau să trăiesc frumos!


Mi-am spus zile întregi, luni, ani și am început să fac primii pași: divorț, demisie, schimbare de oraș. Femeia din oglindă s-a transformat încet și sigur. M-am împlinit ca OM. Flacăra vieții arde și mă ține în mișcare în fiecare secundă amintindu-mi să fiu recunoscătoare mie și mai apoi oamenilor pe care i-am întâlnit în calea mea.

Îmi este greu, durerea amintirilor mistuiește uneori dar purifică.

Iert și mă iert, atât am știut să fac eu atunci, acum știu mai mult.


Știu că sunt unică, sunt copil de Dumnezeu și iertându-i pe ceilalți și pe mine, mă apropii tot mai mult de El, păzitorul zilelor mele.