joi, 26 iulie 2018

„Doamne, ajută-mi data viitoare!"


                                                                                      Polonia-Szczecin, august 2003
Liniște. În sfârșit stau întinsă după o zi tulbure care a adus zbuciumul unei nopți la secția poliției de graniță. Mă rog să vină somnul, un somn greu care să dureze atâtea zile câte mă vor ține nebunii ăștia aici. M-au găsit în gară unde căutam adăpost pentru noapte. Eram din nou în Polonia, mânată de disperare și judecata usturătoare a celor din jurul meu, pentru situația grea în care intrasem.

 Venea septembrie și nu mai aveam servici. Gata, se terminase vremea respectului și strada era ultima mea speranță. Septembrie când fata mea minunată mergea în clasa I și băiatul drag mergea la gradiniță. Știam că nu pot cere la nimeni ajutor, că aș fi fost din nou judecată că el, bărbatul vieții mele stă acasă și bea de parcă ar fi sfârșitul veacului. Să iau drumul străinătății era ultima soluție care m-ar fi scos din disperarea ce mă îneca cu fiecare zi în care mai dădeam o filă din calendar. Unde aș fi putut merge dacă nu în Polonia care-mi fusese câțiva ani casă, masă, mamă și tată. Spun casă pentru că m-a primit când am fost alungată. Masă pentru că acolo am uitat de foame și am mâncat ”bunătăți” la care acasă nu visam. Mamă și tată pentru că m-am adăpostit de blestemele lor și mi-a fost îngrijit puiul născut acolo.

Jandarmii m-au găsit în gara în care abia ajunsesem. Urma să dorm peste noapte ca a doua zi să plec pe străzi la cerșit, să fac bani. Mai aveam doar 4 zloți. Asta însemna că am cafeaua asigurată și biletul de autobuz sau tramvai. Nu aș fi călătorit fără bilet nici dacă ar fi fost decretată stare de urgență. Pentru că nu aveam suficienți bani, jandarmii, după ce m-au legitimat respectuos la fel de respectuos și delicat m-au invitat în duba verde. Niciodată cât timp am stat acolo, poliția nu a avut treabă cu mine, nu m-au ridicat sau legitimat... și acum? Ce le-o fi venit? Arăt a infractor? Da' până la urmă ce mi se poate întâmpla? Sunt „pe mâini bune" și s-au purtat așa de frumos cu mine! După câteva minute de mers cu mașina fără să cunosc direcția m-am trezit că trebuie să cobor într-o curte mare în mijlocul căreia trona o clădire cenușie ce părea a fi mai degrabă un spital. Firma luminoasă m-a dumerit, după ce am înțeles ce scrie:”straż graniczna” – poliția de frontieră. Pentru o secundă m-am gândit că mă vor trimite acasă și undeva în inima mea mă bucuram. Am străbătut câteva coridoare slab luminate și reci (probabil stăteau bine cu aerul condiționat!) după care a trebuit să aștept cuminte în fața unei uși. Din senin a apărut o doamnă în uniformă care m-a invitat să intru în biroul în fața căreia așteptasem ceva vreme.

 - Doamna are nevoie de translator?
 - Nu cred, dar....
- Nu, nu cred că are nevoie. Înțelege și vorbește foarte bine!

L-am privit. Era un bărbat frumos "nalt la stat, mare la sfat". Nebunia începuse: interogatoriu, verificări, din nou interogatoriu, control corporal. Era femeie. M-a invitat într-o altă cameră. Zgomotul făcut de mănușile de latex trase pe mâini m-a scos din starea de îngheț în care intrasem. Ce urmează? Inima-mi bătea ca tobele unei execuții și pentru o secundă am văzut eșafodul!

 - Dezbracă-te! În pielea goală!

Sunt paralizată! Ce vrea nebuna asta? Cum să mă dezbrac? Și apoi ce face cu mănușile alea? Iese din cameră și o aud strigând :

 - Aduce-ți translatorul! În cameră se întoarce și bărbatul 'nalt la stat.
 -Dezbracă-te! Știu că înțelegi! Hai este trecut de 2 noaptea. Hai, dezbracă-te!

Revine și femeia. Este tot mai nervoasă. Mă execut și frigul pune stăpânire pe fiecare centimetru de piele. Dinții-mi clănțăneau mărunt parcă străduindu-se să coase de piele hainele ce cădeau sfâșiind ultima rămășiță de încredere. Latexul care acoperea mâinile femeii urca și cobora pe pielea mea asemenea unui șarpe flămând de curiozitate. Nu mai știu dacă au fost minute sau câteva zeci de minute dar știu că au fost mai lungi și chinuitoare ca cele ale nașterilor avute. Plusul a fost umilința și frica ce au potențat întunericul lăuntric ce se cuibărise în toată ființa mea. Din nou un rând de întrebări presărate cu tot arsenalul necesar unei nopți de teroare. Dimineața s-a făcut simțită cu gust de cocleală și pâclă în stomac.

- Ce urmează? Pot pleca?
- Da, în arestul garnizoanei până când vei fi judecată.
- Pentru ce?
- Vei afla.

Cu respectul cuvenit am fost poftită din nou în duba verde. Pe drum l-am rugat pe unul dintre jandarmi să-mi cumpere un pachet de LM roșu.

- Nu ești deloc pretențioasă! Eu fumez Mocne fără filtru, că sunt mai ieftine. 

Zâmbește a râde și coboară să-mi aducă țigările pretențioase. Ajungem și ochii mei refuză să privească clădirea în care urmează să intru. Străbatem coridoare, mă opresc în fața unui ghișeu zăbrelit, dau ce am prin buzunare, gentuța și aștept. Aștept să se întâmple ca în filme, să predau hainele, să primesc o uniformă, alt control cu atingeri de latex. Nu se întâmplă nimic din toate aceste scene de Hollywood.

După un timp o luarăm din nou la pas. Alte holuri, dar de această dată compartimentate de gratii, străjuite pe stânga și pe dreapta de uși grele cu vizor. Jandarmul deschide una dintre uși și cu aceeași desăvârșită politețe rânjită-n colțul gurii mă invită înăuntru. Intru și în spatele meu se aude cum ușa grea se închide zgomotos, trosnind zăvorâtă de încuietori cu chei grele. Înăuntru dau piept cu ocnașul, un bec galben ce atârna vlăguit din tavan. Aveam să ne înprietenim, noi doi într-o cameră rece, îngustă și gri, ocupată de un pat de piatră și o măsuță din același material. Ziua sau noaptea nu puteau face diferența în coșmarul pe care-l trăiam. Mult timp au răzbit prin pereți urletele unui rus, apoi a început să se izbească în ușa grea, strigătele disperate se amestecau cu avertizările și îngrijorarea gardienilor. Dacă mai continua avea să-și zdrobească țeasta. Într-un târziu vocile nu se mai auzeau, bușelile erau mai rare și urletul mai stins, apoi alarma și liniștea... eram mai puțini cu unul.

După trei zile în care cineva punea pe reply același coșmar eram hotărâtă. O să mă izbesc cu capul de masa de piatră până voi reuși să mă eliberez, chiar și fără trup. Rănile sufletului meu se amestecau cu rănile pereților care spuneau frânturi de povești triste, parcă scrise să te îngrozească... „M-au prins când am vrut să trec fraudulos granița” „Vreau să ajung acasă” „Złapali mnie, kiedy przekroczyłem Odder” (m-au prins când treceam Oder-ul˝) „Doamne, ajută-mi data viitoare”. Hm! Oare întotdeauna există o dată viitoare?

Sub ochii mei încep să se deruleze imagini din toate cărțile citite despre personaje ce au ajuns în închisoare : locotenentul Bologa, Papillon, Contele de Monte Cristo...

luni, 5 februarie 2018

Dacă te apropii... dau!

Da, așa am spus acum mai bine de doisprezece ani când bărbatul meu și tatăl copiilor, a aruncat peste mine masa pe care se scurgeau farfuriile abia spălate și a luat bâta de baseball.
 Au trecut ani de atunci, dar în ciuda schimbărilor pe care le-am trăit, aceste amintiri revin ca o furtună ce stă să mă doboare și lasă multă durere în urma ei.
 Dimineață am plecat la munci (făceam mai multe treburi decât erau trecute în fișa postului) spunându-i omului să treacă mai întâi pe la administrație să plătească dările pentru utilități și din banii care-i mai rămân să facă aprovizionarea casei. Eu nu aveam timp pentru cumpărături și plățile la administrație se puteau face doar dimineața iar omul tot era pe post de casnic având grijă de aprovizionarea casei și alte activități domestice. Cea mai îndrăgită activitate în care-și consuma toată energia și pasiunea era acea de a litra, cum s-ar zice consuma cu fidelitate la fiecare bombă din cartier câte cincizeci de rom, aceasta fiind băutura cu care a crescut și cu care s-a alimentat încă din viața intrauterină. Când se întâmpla să se termine bugetul negocia ”termene de plată”. Fiind client fidel și consumator de onoare cei de la bar nu îl puteau refuza. Aveau încredere că nevastă-sa, adică eu, venea cu banii în dinți, cu sufletul otrăvit de povara datoriilor achitând cu sfințenie ”termenele de plată”.
           Deci, în ziua cu pricina am plecat de acasă cu inima cât un purice la gândul că îl voi găsi din nou tulburat la minte și cu limba împleticită. Orele petrecute la fundație îmi făceau viața mai frumoasă alături de elevi și de tanti Lenuța, bucătăreasa cu inima caldă și mîini fermecate. Când se făcea timpul de plecare acasă nu mă bucuram deloc, pentru că îmi era tot mai greu să mă întorc acolo unde găseam doar lipsuri, lacrimi și aburi de alcool. Copiii mei erau toartele cerului de care mă agățasem cu disperare dar în ultima vreme aceste toarte erau tot mai slabe...

-         Divorțează că nu mai putem, ăsta nu e tata!

     Ajunsă în fața blocului am auzit de jos muzica. Inima a început să bată repede, repede de parcă nu-și mai găsea locul în pieptul meu, picioarele-mi bâțâiau ca unui epileptic și mâinile se străduiau să nu scape sacoșele pe care le căram de la fundație cu haine pentru copii. Cele douăzeci de trepte care duceau către ușa noastră au devenit drumul către eșafod. Funia furiei și a disperării devenea tot mai strânsă și dureroasă. Ceva mă înghițea cu nesaț și eu nu-mi mai doream să lupt pentru scăparea din acel ceva. Era beat, pe scaun în fața calculatorului. Muzica maxim, o țigară după ureche, o cana de cafea în față și lângă scaun sticla de rom. Era clar ca lumina zilei că nu plătise nimic și nici mâncare nu cumpărase. Copiii erau la școală.
-         Dă o țigare!
-         Nu am, știi că nu mai fumez.
-         Curva dreacu, te-ai lăsat ca să nu mai fumez și eu, curvă ca surorile tale!
-         Fă o cafea!
-         Uite, ai în fața ta cafea.
-         E rece, fă o cafea curvo!
M-am retras să spăl vasele crezând că se va liniști dacă nu-l bag în seamă.
-         Acu nu mai ești tare-n gură, ha? Ți-e târșă să mai scoți un sunet! Avea dreptate măicuța mea când zicea că ești om însemnat! Dă o cafea și țigare!
-         Uite, ai una după ureche.
-         Nu, vreau de la tine! Dă-mi cinj de lei!
-         Nu am nici un ban, ți-am lăsat cardul știi prea bine. Te rog, dă muzica mai încet că iar ne fac vecinii referat!
-         Mă doare-n p..., dacă are vreunul sânge’n instalație să vină la ușa mea!
Pentru câteva minute s-a lăsat tăcerea și cererile lui au încetat. Tremuram la gândul că apar copiii de la școală și nu am ce să le dau de mâncare, asta a doua zi după salariu. Mă gândeam cu groază la reclamațiile vecinilor, la reproșurile administratoarei și la rușinea cu care trebuia să trăiesc zilnic.
-         Dă o țigare!
-         Nu am!
Nici timp nu am avut să văd când masa, pe care așezasem farfuriile la scurs, a zburat peste mine. Frica a paralizat orice durere pentru un moment. Priveam îngrozită la cioburile de pe jos, la masa care era deasupra mea și nu știam ce urmează. M-am ridicat și talpa mea a simțit durerea provocată de un ciob rătăcit. Altă durere, alt ciob.
-         Ce faci mă, ai înebunit?
Mâinile lui m-au adus la tăcere rapid, eram prizonieră și înaintea ochilor nu mai vedeam decât cioburi.
-         Curvo, te omor, nu mai ești tare-n gură? Ha!
PaulBiryukov (Getty) by craveonline.com

Disperarea că vor veni copiii mi-a dat puterea de a mă smulge din trânsoarea lui. Tălpile-mi sângerau dar restul trupului era pregătit de atac. Nu mai aveam ce să pierd. El era tot mai pornit și în furia lui a luat bâta de baseball.
-         Te omor și mă duc la pușcărie, mă doare-n p... de tine și de bastarzii tăi!
-         Dacă te mai apropii de mine... dau!
Luasem cuțitul de masterchef primit de la sora mea, ca și farfuriile de arcopal dealtfel.
-         Haaa, ești periculoasă vipero, te omor!
Bâta era tot mai aproape de mine.
-         Dau, nu te apropia!
-         Curvo!
Mâna a plecat cu furia adunată în cei doisprezece ani de căsnicie. Aproape de pieptul lui, mintea mea a fost ocupată de imaginea copiilor... furia a cedat lăsând loc ororii, fricii și abandonului. A fost doar o zgârietură.
L-am simțit din nou cu toată greutatea lui asupra mea. Ploua cu pumni și sânge. Nu știu cât a plouat...
-         Tată ce faci? tatăăă...
Sunt salvată! Pe ușă intrase fata care se întorcea de la școală.
Stând în genunchi, el începuse să se vaite străduindu-se să tragă de înțepătura pe care i-o făcusem.
-         M-ai tăiat curvo! Alo, poliția, sunt M. I. m-a înjunghiat soția!
-         Alo, salvarea, sunt M.I. m- a înjunghiat soția!
      A urmat circul. Criminalistica culegând probe și etichetând, salvarea, vecinii, copiii îngroziți. Casa plină de cioburi, sânge. Acest tablou îmi revine în gând ori de câte ori aud știri despre femei ucise, ciuntite, mutilate.
 Aveam toate șansele să fiu una dintre ele. Atacul meu nu are nici o scuză și am plătit greu pentru el. Declarații, amenințări cu suspendarea drepturilor părintești,  amenzi, durere.
Nu mi-am luat concediu medical, am continuat să merg la muncă. Fiecare pas mă făcea să urlu de durere, o durere surdă și sângeroasă. Pe el l-au trimis doctorii de la urgență acasă după ce i-au pus un plasture. L-au făcut de ocară la spital căci avusese nenorocul să întâlnească acolo oameni care-l cunoșteau.
Eu am dat declarații așa cum s-au întâmplat faptele fără a cosmetiza nimic. S-a considerat legitimă apărare.
           Așa am pus capăt unui calvar care a durat doisprezece ani! Un vârf de cuțit, ca într-o rețetă culinară, m-a făcut să conștientizez pericolul la care mă expuneam eu dar și copiii. Ei nu aveau nici o vină că noi părinții eram doi neputincioși. Au crescut cu această dramă și altele iar eu nu am știut cum să-i vindec și credeți-mă, se simte! După două zile am depus actele de divorț. M-au costat numai șaizeci de lei. Am făcut asta singură, fără avocat, fără psiholog, fără suținerea celor din jur. Pentru mulți eram o doar curvă care divorța!
          Aveam două variante și nici una ajutătoare. La următoarea beție ori mă omoară ori îl omor! Așa că am căutat putere în toată suferința adunată până atunci și m-am reinventat, ramforsat. Mi-am fost mamă, avocat, psiholog întotdeauna ghidată de speranța și credința în Dumnezeu. La ceas de cumpănă L-am întrebat:

-         Dacă și Tu mă lași, atunci eu, a cui mai sunt?

          După o lună, m-a prins în fața blocului la ceas de seară când strângeam rufele. Din nou mi-a trecut moartea prin fața ochilor. Culcată pe burtă cu fața-n pământ eram strivită de picioarele lui. Când s-a aplecat asupra mea să mă strângă de gât, am prins în palmă o piatră cu care l-am lovit peste față și așa m-am putut elibera de el. Paznicul de la cămin privea cu brațele încrucișate scena:
-         Nebunule, o omori!
Am avut nenorocul ca în echipajul sosit la fața locului să fie un polițist care a fost și atunci când a chemat el poliția.
-         Ce-i fă cioară, nu-ți place când se întoarce roata?
Am mai primit o amendă pentru tulburarea liniștii publice, salariul nu mi-ar fi fost de ajuns să o plătesc.

Astăzi viața mea este frumoasă dar zilele trecutului au săpat fără milă în toată ființa mea, un motiv puternic ca să nu mai tac. Am luptat cu mine, transformându-mă din victimă în salvare pentru cine mi-a căutat ajutorul. Doare dar continui să trăiesc cu curaj și să văd binele în orice provocare.


miercuri, 31 ianuarie 2018

Hai să te poleiesc!

      Treceau zilele și noi mergeam mai departe cu cele nouă zile de descântec.
      Fata mea, acum după toate acestea trebuie să te poleiesc ca bărbatul pe care-l placi să te vadă strălucind, să nu te poată evita. Pentru asta trebuie să vii cu o bijuterie de aur și vei vedea ce se întâmplă.
      -         Așa voi face. Când am fost la discotecă a venit și mi-a oferit o doză de pepsi. Cred că mă place și el, adică au efect descântecele de până acum.
Fata se întoarce după câteva zile și aduce cu ea un inel fără piatră. Este destul de greu. Am pregătit din vreme sare mare din aceea de care ling vacile, un bol cu apă, pilitură de bronz. Am pus aurul in bolul transparent si apoi l-am acoperit cu un șervețel. Între timp am descântat fata de câteva ori și în timp ce o învârteam, am scos aurul din bol strecurând pilitura de bronz și sarea mare.

-         Ce se aude?
-         Se topește aurul. Ai să vezi.
De fapt sarea își făcea treaba pocnind atunci când se desfăcea. Am mai vorbit de una alta până când nu s-a mai auzit nimic în bol.
-         Hai să vedem! Ridic șevețelul de pe bol și…surpriză, aurul s-a topit!
-         Unde-i aurul?
-         S-a topit! Acum te voi polei și îl vei orbi cu strălucirea ta pe X. Nu se va putea uita la altcineva pentru că tu îl vei acapara!
Fata este docilă și curioasă.
-         Trebuie să bei și să te ung cu această licoare aurită.
Fata bea, eu o ung din cap până-n călcâie.
-         Este sărată!
-         Păi este normal, aurul este un minereu și conține minerale! (Acum când scriu mă pufnește râsul. Bine că sunt singură acasă)
-         Bine, am terminat!
Fata mea este poleită. Nu o să pățească nici un rău, știu sigur. Îmi plătește 9 potcoave (900 lei) o avere, și pleacă fericită să se pregătească de dicotecă că-i proaspăt poleită.
   
Acum trebuie să-ți fac drum către el
-         Auzi, sunt fericită. Am dansat cu X și mi-a dat dedicații toată seara. Gata, sunt sigură că s-a îndrăgostit de mine!
-         Acum trebuie să-ți fac drum cu adevărat către inima lui. Până acum am îndepărtat tot ce era rău pe tine ca el să nu te placă sau să te vadă. Este timpul drumului către inima lui.
-         Ce trebuie să fac?
-         Să-mi aduci 9 metri din cel mai prețios material, așa ca omul pe care-l placi.
-         Nu știu ce material să-ți aduc. Un covor este bun?
-         Nu un covor că ăla nu e drum. 9 metri de traversă persana ar fi buni pentru ca trebuie să fie drum drept.
-         Văd cum fac și o rezolv și pe asta.
-         Tu decizi.
După alte cîteva zile fata mă sună să mă întrebe dacă se duce să cumpere traversă. M-am gândit bine, nu era o idee bună căci nu aș fi știut cum să-i justific tatei prezența unu lucru atât de scump la noi în casă. Cu asta nu mai scăpam.
-         Cred că mai bine te duci să vezi cât costă și după aceea vii, îmi lași banii și mă decurc eu.
-         Ce bine, m-ai scăpat de o grijă!

Am primit banii, erau mai mulți decât avusesem vreodată. Cred că era mai mult decât lichidarea mamei mele. Fata mea și-a găsit calea, era mult mai încrezătoare și  viața ei avea un rost. După câteva luni aveam să aflu că valutistul X a devenit bărbatul ei cu cununie la biserică. 
Să fi fost descântecele, poleitul, drumul? Cine știe? Cert este că pentru o vreme m-am oprit din a mai ghici și descânta. Dacă dezlegările erau pur și simplu șarlatanii, atunci când deschideam cărțile să ghicesc mă speriam chiar eu de ceea ce vedeam și spuneam, la fel era și cu cititul cafelei. Nimic nu-mi mai era necunoscut într-o cana de cafea băută. Mă speriasem și hotărâsem că este mai bine să iau o pauză pentru mine și sufletul meu.
În realitate, tragedia vieţii mele se poate reduce la următoarea formulă: sunt un păgân, unperfect păgân clasic care vrea să se creştineze. Pentru mine, ritmurile cosmice, simbolurile, semnele, magia şi erotismul există mai mult şi într-o formă mai imediată decât problema redemptiei.
Mircea Eliade în Jurnalul portughez (5 septembrie 1942)

marți, 30 ianuarie 2018

Farmece de găsit răul cu oul, zic!

Este o fată frumușică doar că are părul foarte subțire și rar. Asta o face pe ea să se simtă urâtă și îi demolează încrederea în ea. Belea mare mai este și faptul că-i îndrăgostită de un valutist din oraș. Era imediat după revoluție, prin ’93 când agențiile de turism dădeau lovitura pe piață. Mama fetei era patroana unei agenții de turism, avea curse regulate în Turcia. Singura odraslă a familie căruia îi lipsea încrederea în sine mai tare decât ne lipsea nouă pâinea în unele zile. Cu învățătura nu prea era prietenă, că doar avea mama bani suficienți să cumpere și din asta, adică să facă rost de niște note bune, nu de trecere, de premiu, că doar patroni erau!
Așa că fata asta, vine la mine într-o zi, cu supărare mare să-mi spună că vrea să-și încheie socotelile cu viața ei (ea avea 22, eu 18 ani) dacă nu reușește să fie băgată în seamă de valutistul X. Brrrr, aș fi vrut să-i frec câteva făcălețe peste coate așa cum îmi făcea mie mama când o luam razna!
-         Bine fata mea, îi zic, hai să văd ce pot face pentru tine. Nu are sens să-ți numeri zilele pe rapid când sunt și alte variante ajutătoare.
-         Păi , de asta am venit la tine, știu că mă poți ajuta, mi-ai fost recomandată.
-         Mâine dimineață vii la mine cu un ou cumpărat de mânuța ta. Îl pui într-un lucru care-ți este drag așa cum îți este și bărbatul ăsta pe care-l dorești. Vom vedea dacă nu cumva este legat la ochi să nu te vadă.

A doua zi, fata mea se prezintă la ușă. I-a deschis tata.
-         O caut pe Alina, trebuia să ne vedem.
     Fără să spună nimic, tata o invită în casă. Am înlemnit de frică. Dacă intră la bănuieli, am pus-o. Bătaia mea-i ruptă din rai și mă convertește. În ultima vreme eram din ce în ce mai căutată de fetele din cartier și împrejurimi și mă temeam ca tata să nu intre la bănuieli. Banii pe care-i câștigam aveam grijă să nu lipsească detergentul și produsele de îngrijire pentru toată casa. Uneori erau mai mulți și-mi puteam permite să-i dau mamei pentru mâncare sau să-și ia pastilele de care era dependentă. Așa că, iată-mă în acțiune fără să fiu pregătită. Fata venise mai devreme.
Avea la ea OUL! Era învelit cu grijă într-un pulover roz de angora. Pe atunci era o nebunie cu aceste pulovere și nu oricine și-l putea permite.Eu puteam doar să visez la el privindu-l în revistele Neckermann. Aveam la îndemână doar un ac mare. Ne-am așezat la măsuța pe care era pusă o față de masa cusută cu modele tradiționale. Tot era bine că mai aveam și ață. Fata îmi răspundea la întrebări, nu mai știu ce o întrebam. Știu doar că în poală mâinile-mi lucrau febril. Am scos un fir de ață neagră din fața de masă și cu vârful acului am început să subțiez coaja oului la unul din capete. Între timp eu vorbeam, fata era absorbită de povestea care i-o îndrugam. Am reușit într-un final să bag firul de ață neagră în ou fără să-i aduc daune . L-am ridicat și i l-am pus fetei în palme. Tremura ușor.
-         Acum trebuie să te descânt. Privește-l, este perfect.
 Fiind sub imperiul emoțiilor fata mea, nu a observant nimic la ou, tebuia să fii specialist să vezi vreo schimbare.
Am rotit oul de vreo 9 ori peste ea parcă îmbrăcând-o într-un cocon. I-am spus să-și spună Tatăl nostru de 9 ori iar eu l-am spus in rromanes. De obicei pe unele femei le ocăram care spuneau că nu știu Tatăl nostru. Aveau frigiderul plin pentru multă vreme, si asta tot în romanes să aibă putere descântecul.
După toată zbaterea asta, cu oul magic agitat nevoie mare, am luat puloverul de angora, am pus o batistă pe el și dintr-o lovitura am tăiat oul fix în două. Ața neagră băgată cu acul înăuntru își făcea maxim treaba. Se răsucea de credea-i că-i învărtită de cineva. Am strâns repede puloverul, îngrozită să descoper că răul este în fată și siderată i-am spus:
-         Fata mea, îți este făcut de urât! Urgent descântec de 9 zile în tăcere. Dacă te poți ține ne apucăm, dacă nu… tu hotărăști dar trebuie să juri că nu vei vorbi cu nimeni despte asta!
Fata, între două lumi, îmi răspunde afirmativ la tot ce îi spun. Îi ofer o cană de ceai rusesc și o las să se liniștească după care punem la cale o noua strategie pentru  9 zile.
-         Ce proastă sunt, vroiam să-mi iau viața crezând că nu se poate face nimic cu ea!

 Îmi plătește și pleacă fericită că a iesit o parte de rău din ea și mai are cale de scăpare.
Dacă ai ajuns până aici, înseamnă că ai realizat cât de frumoasă este viața și cât de multe ai de făcut, fără ou și fără ajutoare mistice. Magia oamenilor din jurul tău ești TU!
Curcanul diavolului și vrăjitoarea salvatoare<<                                 >>Hai să te poleiesc!

marți, 23 ianuarie 2018

Curcanul diavolului și vrăjitoarea salvatoare

Cu mulți, mulți ani în urmă, adică prin adolescența mea târzioară se întâmpla să mai ghicesc în cărți sau cafea, să deschid oglinzile ursitei sau să dezleg ursite legate de magie neagră. Nu am făcut dintotdeauna asta, ideea mi-a venit atunci cand una dintre fetele cu care mai povesteam m-a întrebat într-o zi:
-         Auzi, dacă ești țigancă, știi să ghicești în cafea?
-         Dar să dezlegi cununii știi? M-a întrebat o alta.

Nu eram sigură dacă știu nici despre una nici despre alta O mai vedeam din când în când pe mama că își deschide cărțile sau se uită în ceașca de cafea și mă străduiam să aud ce spune în descântecele ei. Știam că mama posedă al ”șaselea element” și că ce prevestește ea devine literă de lege, pentru că toate se împlineau. Uneori când era tulburată de evenimente sau aștepta o veste ce o ardea, mama se folosea de bobi și o auzeam cum bate mărunt din buze în descântecul ei. Niciodată nu s-a ostenit să ne învețe vreun descântec, nici pe cel de deochi darămite altele mai însemnate. Ne spunea că destul își face ea păcate ca să ni le mai lase și nouă moștenire. La mama veneau mereu femei să le ghicească, chiar și bărbați. Clienții ei fideli erau cei bine puși: milițieni sau nevestele lor, cucoane de la primărie, gestionare de magazin etc. Toți plecau mulțumiți și o ploconeau pe mama cu ceva firfirei. Nu era o femeie lacomă și nici nu avea un tarif special.

Ei bine, dacă mama știe, musai că pot și eu pentru că sunt sânge din sângele ei! Sora mea mai mare, pfaiii, asta era expertă dar nu pe bune! Se lipeau de ea ca marca de scrisoare tot felul de femei care nu aveau ce face cu viața lor. Disperate și nemăritate, disperate și măritate, ibovnice, ibovnici, holtei  și alte categorii gata să plătească un descântec pentru o viață mai bună. Și pentru că ea știa toate aceste șmecherii am hotărât să o rog să mă inițieze și pe mine în aceste taine fără știrea mamei și mai ales a tatălui. Mama ca mama, dar cu tata era belea mare dacă afla. Mă rupea pe genunchi! Numai asta îi mai lipsea, să-l caute miliția și din cauza mea nu numai din cauza manifestărilor lui pro-monarhie.


Deci, iata-mă ucenica soră-mii în ale magiei de toate felurile. Harry Poter ar fi jucat în liga mică cu ce am învățat eu în scurt timp. Am învățat cum să poleiesc femeile și bărbații, să poată străluci în ochii iubiților, să fac găina sau curcanul să-și ”piardă” viața în funcție de câți bani oferă cel/cea în cauză, să scot dracul din ou și alte trucuri de impact care să-mi poată aduce rapid faima în cartier printre gâsculițele în căutare de rezolvări magice.

Într-o zi a venit la soră-mea o femeie cu un curcan mare ducă-se cu noaptea. Curcanul avea menirea să fie portavocea răului care o bântuia și trebuia să fie sau nu de acord cu ce și cât oferea tanti pentru a scăpa de rău. Ei bine, hai să ne apucăm și de treabă! Femeia spășită dă curcanul pentru descântec. Soră-mea îl ia și descântă. În romanes că altfel nu se putea. Acu-i acu! Să poți lăsa curcanul fără aer trebuie să ai forță. Se face așa: bagi mână sub aripi și localizezi plămânii. Începi să strângi cu putere și așa biata pasăre primește aer cu porția.
-         Spune cât dai sa plece răul? ( curcanul este vivace dar se uită speriat la femeie)
-         Păi, am numai 20 de lei ....
Curcanului i se i-a aerul prin strânsoare și atunci el incepe să lase capul într-o parte...
-         Nu merge, uite răul nu pleacă! ( soră-mea strânge mai tare, curcanul se pleoștește instantaneu, clipocește repede din ochi si...pauză!)

Femeia se sperie și gândește rapid.
-         Dau 50 de lei...
Curcanul semn, doar tresare...
-         Dau 200 de lei! Nu am mai mult!
Curcanul își revine cu mare greutate, este amețit și șade prostit pe parchet. Soră-mea este cam nemulțumită dar este bine și așa. I-a curcanul de aripi și îl bagă într-o coșarcă.
-         Ducă-se, cu pustiul! Nici aici și nici la tine!
Așa se termină ședința cu răul ieșit prin pasăre. Curcanul ajunge în oală, banii în șortul soră-mii și femeia cu inima și batista ușurate se îndreaptă spre casă cu mari speranțe. 
   Ți-am povestit asta ca să-ți aduci aminte că speranța noastră este Dumnezeu și cel mai mare noroc al tău ești Tu!
La mulți ani, vrăjitoareo!«                                                            » Să găsim răul cu oul!

luni, 22 ianuarie 2018

La mulți ani, vrăjitoareo! - frânturi din lumea mistică a trecutului

Se apropiau sărbătorile de Crăciun și tata lucra zi-lumină și la fabrică și acasă să facă tulumbe pentru cârnați și tăvi de cozonac. În mâinile lui tabla de inox prindea viață și cânta. Eu eram ucenicul preferat căci mă pricepeam la trasat și la ținut nicovala pentru a face marginile. Aburii de la apa tare îi ardeau plămânii tatălui dar el continua să lucreze și să bombănească că nici unul dintre băieții lui nu-i calcă pe urme. La un moment dat mama se duce la ușă să vadă cine bate. Era lucru rar când se bătea la noi la ușă, atunci știam că nu-i musai de bine. A revenit în bucătărie mai gălbejită de cât o făcuse foamea și schimbul de noapte de la fabrică.
- Niște militari…te caută pe tine Alino mamă!
-  De ce?
Nu știu, du-te vezi.
Tata a rămas cu ciocanul suspendat și nu știa ce să facă cu el. I-ar fi fost la îndemână să-mi arunce cu el în cap dar…armata era cu mine!

-         Bună seara, eu sunt Alina, vă pot fi de ajutor?
-         Da, ne-a trimis Gabi.
Hmmm, Gabi era fata din cartierul de vizavi care-mi trimitea în ultima vreme clienți și cliente tot mai ușchite ce mă puneau în dificultate cu tata și chiar vecinii. Acum îmi trimisese patru bărbați din cadrul armatei.
-         Poftiți înăuntru!
Am intrat cu ei la mine în camera fără nici o urmă de emoție, mă frământa doar gândul la ce-i voi spune tatei.
-         Uite, zice unul de se așezase în capul mesei și se părea a fi șeful și cel mai afectat, am venit să ne dai în cărți pentru o problemă. Din buzunarul de la piept a scos un pachet nou de cărți.
-         Am cărțile mele…
-         Aș prefera să le folosețti pe acestea noi. Se fumează aici?
-         Nu, dar văd că ești agitat așa că poți fuma.
Pe rând am văzut cărțile pentru fiecare. Pentru trei dintre ei treaba era urâtă, se lăsa cu mari pagube din adunare de stat. Pentru ultimul urma să fie un an nou care să-i aducă împlinirea unui vis mare în ceea ce privea familia lui. Totuși, deși era caz de pușcărie, nici unul dintre bărbații aceia nu aveau să treacă rin ea.
La finalul sesiunii, cel care părea a fi șeful, mi-a plătit pentru toți. Înainte de a pleca m-a privit fix în ochi ți m-a întrebat:
-         Ai prieten?
-         Nu !
-         Bine, dacă se va adeveri ce ai spus din cărți vom veni aici toți în dimineața de revelion și te vom lua cu noi la revelionul militarilor de la popasul Dragodana!
În bucătărie i-am spus tatei adevărul pentru care venise oamenii la mine, să le ghicesc! Eram bucuroasă ca aveam bani să ne putem lua de mâncare…patruzeci de lei erau mulți pe atunci și mama știa cum să facă piața pentru aproape o săptămână să mâncam doisprezece guri măcar o masă pe zi.
Zilele au trecut luând cu ele și Crăciunul și uite cum în dimineața de revelion mă trezesc la ușă cu cel de părea șeful.
-         Pot intra?
-         Poftim.
-         Auzi, vino să te îmbrățișez și fugi după aceea de te îmbracă să mergi la chef cu noi.
-         De ce?
-         S-a adeverit ce ai spus. A fost groasă treaba. Îm timpul în care eu și ceilalți eram de serviciu pe unitate, niste soldați s-au îmbătat, au luat armele și au plecat la plimbare. Dar am scăpat cu toții că au fost găsiți și nu au făcut rău nimănui. Celălalt coleg, e și mai norocos, a primit repartiție pentru un apartament aici în cartier. A scăpat în sfârșit de cutra de soacră-sa! Hai, pregătește-te că te aștept în mașină cu fetele!
-         Stai, nu merg că vine prietenul meu de la Câmpina.
-         Ai zis că nu ai!
-         Nu tot ce zic se și potrivește! Un an nou mai bun să aveți!
-         La mulți ani vrăjitoareo!

Nu m-am dus la petrecere pentru că nu aveam haine de sindrofii. Nu aveam nici încălțări omenești de toată ziua care să-mi țină picioarele calde. O pereche de expadrile erau toată averea mea. Cu ele rămăsesem după ce-mi luase pe furiș nepotul ghetele primite cadou și le vânduse. Pentru mine nu era disponibilă zâna bună să-mi facă o caleașcă din dovleac…dovlecii nu cresc iarna!

                      Să găsim răul cu oul, zic!
                      Hai să te poliesc!
                      Unde-i ursitul?

miercuri, 10 ianuarie 2018

Știi mamă... Scrisoarea plânsă a unui copil uitat la țară

           Nu pot dormi și nu știu dacă-mi este dor de tine sau mă gândesc doar că voi începe în curând școala iar fratele meu mai mic va merge fără tine în prima lui zi.

Știi mamă, văd la televizor emisiuni despre vacanță în care apar părinți tinându-și copiii de mână, emisiuni despre mama sărace care luptă pentru fiecare farfurie de mâncare pentru copiii lor, mame și tați care se ingrijorează că ai lor copii nu se joacă îndeajuns sau nu au prieteni și nu stiu dacă este normal să se intample așa ceva.
Nu te-am vazut niciodată ingrijorată pentru mine si fratiorul meu că nu ne jucăm îndeajuns sau că nu avem prieteni. Nu te-am auzit niciodată planificând o vacanță la care să visez cu ochii deschiși atunci când nu înțeleg de ce a trebuit să pleci atât de departe și să ne lași in grija  bunicii. Nici luptandu-te cu dihoniile sărăciei nu te-am vazut, de aceea cred că oamenii care se ingrijorează pentru aceste lucruri sunt anormali si mă tem de ei.
Ma gândesc că este normal să ne crească bunica în timp ce tu ai  plecat “să muncești pentru noi”. Cred că îți este greu și te sfâșie dorul de mine și de cel mic pentru că te-am vazut pe facebook într-o poză în care priveai gînditoare răsăritul de soare la malul marii. Mă gândesc că nu voi fi niciodată într-o relație sau  să mă logodesc, căci tot pe facebook am vazut că te-ai logodit si esti fericita, dar eu copilul tău cred ca este grea fericirea asta a ta.
Stii mamă, uneori visez că plec în vacanță și am teniși frumoși iar cel mic este fericit pentru că va merge pentru prima dată în viața lui într-un parc de joacă, va vedea animale la zoo, vom întâlni copiii de vârsta noastră și ne vom distra de minune. Aici acasă la bunica, suntem doar noi în curte și uneori mai trece o vecină să schimbe câteva vorbe și să se uite impreună la știrile de la ora 5 sau la Acces Direct. Le aud din curte cum plâng sau sunt îngrozite de răutatea din jur și atunci mă bucur cumva că aici nu este strada pe unde să treacă mașini, nu sunt copii care să-mi spargă capul sau să-mi fure mingea, nu sunt topogane sau leagăne care să ne răneasca și mai mult se bucura bunica că “suntem feriți de rele”
http://adevarul.ro/locale/targoviste/viata-copiilor-inoata-patru-kilometri-noroaie-ajunga-scoala-primarul-incapabil-faca-drum-Si-era-elev-asa-mergeam-1_56e18b645ab6550cb8b4591e/index.htmlȘtii mamă, uneori o văd pe bunica cum plânge pe furiș sau când o sună Nenea de la oraș ( fratele tau) îl minte că avem de toate și că suntem fericiți dar el știe că nu-i așa și cere să vorbească cu mine. Uneori sau de cele mai multe ori trebuie să mint și eu că suntem bine, bunica nu mă scapă din ochi, iar altă dată nu pot să vorbesc cu el că sunt plecat prin sat să mai ajut câte o vecină prin curte, la câmp. Hei…chiar ieri am fost la scos cartofi la vecina, bunica credea că dau doar  sacii la mână dar eu am facut treabă și chiar de mă dor picioarele și nu-mi simt pălmuțele sunt tare mândru de mine.
Uite, nu am somn căci se apropie vremea să merg la școală și mă cuprinde necazul când mă gândesc de câte am nevoie și eu și cel mic. Bunica zice că o să ne trimiți tu bani să ne facă Nenea cumpărături dar eu cred că iți este greu și nu vei putea, că am vazut din nou pe facebook pozele tale și te-am inteles că nu ai bani, îți era prea scurtă fusta pe care o purtai, chiar și maieul pentru că se vedeau sânii. Este toamnă, s-a răcit pe nesimțite vremea si sunt atâtea de care avem nevoie însă nu mai îndrăznesc să visez pentru că numai oamenii anormali o fac, și eu, după spusele bunicii sunt un copil normal care nu are nevoie de mers la oraș, la parcul de joacă, să dorm singur in pat, să am locușorul meu pentru teme. Nuuuu, asta-i pentru anormali sau ăia de apar în emisiunile la care se uită ea!
Știi mamă, este toamnă și eu sunt în clasa a VII-a iar cel mic își începe și el viața de elev și nimeni nu va fi cu noi în prima zi de școală. Bunica este prea bolnavă și grasă să poată coborâ în sat cu noi și vom sta cuminței într-un colț din curtea școlii până voi auzi unde trebuie să-l duc pe cel mic după care mă voi îndrepta către colegii mei, tăcut și stingher gândindu-mă la tine ce bine îti stătea pe plajă la răsăritul soarelui.
Colegii mei vor începe să povestească despre aventurile lor din vacanță, profesorii ne vor intreba unde am fost, ce am văzut și făcut iar eu voi fi mut. Ei vor crede că sunt prost și nu știu să povestesc unde am fost pentru că tu ești în Italia și avem bani. Eu voi asculta fascinat poveștile lor și mă voi gândi că într-o zi voi merge la Nenea la oraș si voi trăi aventuri mai aventuroase. El s-a rugat mereu să ne lase bunica o săptămână în vacanța la oraș dar tu nu ai vrut ca noi să pățim ceva rău și  am rămas aici în curtea uitată de lume.
Acum când îți scriu în gând aceste randuri, îmi doresc să mă mișc și să mă întorc pe partea cealaltă căci am amorțit dar nu pot că cel mic este călare pe mine și bunica de abia a ațipit . Nu vreau să-i tulbur somnul căci ziua ei nu a fost ușoară. Am văzut-o cu lacrimile încheiate în barbă când m-am intors de la cartofi. Ne-a promis că maine ne va răsfăța cu cartofi prăjiți și sunt convins mamă dragă că acesta va fi răsfățul nostru pentru multe zile, până se va termina uleiul… 
Știi mamă, a mai trecut o sărbătoare a Crăciunului și am început un nou an tot în aceiași cămeruță pe care bunica o ținea odinioară ca bucătărie pentru zilele de vară. Sunt tot cu fratele meu mai mic (care nu mai este demult mic!) și tot cu bunica care-i cu fiecare zi mai bolnavă și neputincioasă. Am crezut că vei veni de sărbători când familiile se adună în jurul mesei și al bradului. Care brad? Care masa? Care familie? Acum acestea sunt întrebările mele la început de an 2018. Brad nu am avut, camera în care stăm abia de ne încape pe noi trei într-un pat, soba și măsuța la care stăm cu rândul. Masă? Ți-am spus, este doar una pe care o știi și tu și la care stăm pe rând mai ales atunci când trebuie să ne facem temele. Familie? Hmmm, noi trei și din când în când Nenea și Tanti, mai mult ei o sună pe bunica în fiecare zi să vadă cum suntem. Între timp a venit și Moșu’ pe la noi, chiar dacă mai târziu. Eu știu că niște oameni minunați s-au gândit la noi și au pus cu dragoste haine frumoase și încălțări, să trecem iarna cu bine căci tare frig era cu adidași în picioare prin zăpadă. Am primit dulciuri și mâncare, ooh! Un om inimos ne-a trimis chiar și ciorbă gata făcută, când eu credeam că pe noi toată lumea ne uită.
Mama, ești plecată de trei ani și ne-am văzut doar câteva zile de atunci. Mi-a fost greu în toamnă când din nou nu am avut pe nimeni care să ne însoțească în prima zi de școală, asta pentru că fratele mai mic mergea la clasa pregătitoare. Atunci am crezut că este doar ceva de moment și vine ea ziua când o să-l duci și tu căci eu m-am obișnuit să merg singur de când sunt elev. Apropos, îți mai amintești în ce clasă sunt? Sunt în clasa a VII și zău dacă mă pot gândi că voi pleca cât de curând la liceu! Colegii mei deja se gândesc la ce liceu vor să meargă, ce vor face în viitor dar eu nu îndrăznesc și asta nu pentru că-s prost ci pentru că îmi este teamă de zilele acelea când toți părinții se vor stânge la școală să se sfătuiască cu diriga iar eu voi rămâne undeva pe hol ca un fiu al ploii ce sunt. Bunica de abia se mai mișcă prin camera darămite să mai coboare în sat!

Să nu te superi pe mine, am îndrăznit să-ți scriu această scrisoare doar așa să-mi treacă oful de la inimă. Nu mai îndrăznesc să cred în sărbători, familie sau vacanțe. Cred că astea-s doar pentru reviste sau emisiuni tv la care se uită bunica. Mă străduiesc doar să trec clasa, poate voi ajunge să termin și clasa a VIIIa să pot pleca în oraș la Nenea. Știu sigur că de acolo voi reuși să zbor și fără tine, zău mama că zborul meu va fi mai înalt și mai ușor!


Cu bine, copilul născut de tine…

România la țară, 2018