miercuri, 10 ianuarie 2018

Știi mamă... Scrisoarea plânsă a unui copil uitat la țară

           Nu pot dormi și nu știu dacă-mi este dor de tine sau mă gândesc doar că voi începe în curând școala iar fratele meu mai mic va merge fără tine în prima lui zi.

Știi mamă, văd la televizor emisiuni despre vacanță în care apar părinți tinându-și copiii de mână, emisiuni despre mama sărace care luptă pentru fiecare farfurie de mâncare pentru copiii lor, mame și tați care se ingrijorează că ai lor copii nu se joacă îndeajuns sau nu au prieteni și nu stiu dacă este normal să se intample așa ceva.
Nu te-am vazut niciodată ingrijorată pentru mine si fratiorul meu că nu ne jucăm îndeajuns sau că nu avem prieteni. Nu te-am auzit niciodată planificând o vacanță la care să visez cu ochii deschiși atunci când nu înțeleg de ce a trebuit să pleci atât de departe și să ne lași in grija  bunicii. Nici luptandu-te cu dihoniile sărăciei nu te-am vazut, de aceea cred că oamenii care se ingrijorează pentru aceste lucruri sunt anormali si mă tem de ei.
Ma gândesc că este normal să ne crească bunica în timp ce tu ai  plecat “să muncești pentru noi”. Cred că îți este greu și te sfâșie dorul de mine și de cel mic pentru că te-am vazut pe facebook într-o poză în care priveai gînditoare răsăritul de soare la malul marii. Mă gândesc că nu voi fi niciodată într-o relație sau  să mă logodesc, căci tot pe facebook am vazut că te-ai logodit si esti fericita, dar eu copilul tău cred ca este grea fericirea asta a ta.
Stii mamă, uneori visez că plec în vacanță și am teniși frumoși iar cel mic este fericit pentru că va merge pentru prima dată în viața lui într-un parc de joacă, va vedea animale la zoo, vom întâlni copiii de vârsta noastră și ne vom distra de minune. Aici acasă la bunica, suntem doar noi în curte și uneori mai trece o vecină să schimbe câteva vorbe și să se uite impreună la știrile de la ora 5 sau la Acces Direct. Le aud din curte cum plâng sau sunt îngrozite de răutatea din jur și atunci mă bucur cumva că aici nu este strada pe unde să treacă mașini, nu sunt copii care să-mi spargă capul sau să-mi fure mingea, nu sunt topogane sau leagăne care să ne răneasca și mai mult se bucura bunica că “suntem feriți de rele”
http://adevarul.ro/locale/targoviste/viata-copiilor-inoata-patru-kilometri-noroaie-ajunga-scoala-primarul-incapabil-faca-drum-Si-era-elev-asa-mergeam-1_56e18b645ab6550cb8b4591e/index.htmlȘtii mamă, uneori o văd pe bunica cum plânge pe furiș sau când o sună Nenea de la oraș ( fratele tau) îl minte că avem de toate și că suntem fericiți dar el știe că nu-i așa și cere să vorbească cu mine. Uneori sau de cele mai multe ori trebuie să mint și eu că suntem bine, bunica nu mă scapă din ochi, iar altă dată nu pot să vorbesc cu el că sunt plecat prin sat să mai ajut câte o vecină prin curte, la câmp. Hei…chiar ieri am fost la scos cartofi la vecina, bunica credea că dau doar  sacii la mână dar eu am facut treabă și chiar de mă dor picioarele și nu-mi simt pălmuțele sunt tare mândru de mine.
Uite, nu am somn căci se apropie vremea să merg la școală și mă cuprinde necazul când mă gândesc de câte am nevoie și eu și cel mic. Bunica zice că o să ne trimiți tu bani să ne facă Nenea cumpărături dar eu cred că iți este greu și nu vei putea, că am vazut din nou pe facebook pozele tale și te-am inteles că nu ai bani, îți era prea scurtă fusta pe care o purtai, chiar și maieul pentru că se vedeau sânii. Este toamnă, s-a răcit pe nesimțite vremea si sunt atâtea de care avem nevoie însă nu mai îndrăznesc să visez pentru că numai oamenii anormali o fac, și eu, după spusele bunicii sunt un copil normal care nu are nevoie de mers la oraș, la parcul de joacă, să dorm singur in pat, să am locușorul meu pentru teme. Nuuuu, asta-i pentru anormali sau ăia de apar în emisiunile la care se uită ea!
Știi mamă, este toamnă și eu sunt în clasa a VII-a iar cel mic își începe și el viața de elev și nimeni nu va fi cu noi în prima zi de școală. Bunica este prea bolnavă și grasă să poată coborâ în sat cu noi și vom sta cuminței într-un colț din curtea școlii până voi auzi unde trebuie să-l duc pe cel mic după care mă voi îndrepta către colegii mei, tăcut și stingher gândindu-mă la tine ce bine îti stătea pe plajă la răsăritul soarelui.
Colegii mei vor începe să povestească despre aventurile lor din vacanță, profesorii ne vor intreba unde am fost, ce am văzut și făcut iar eu voi fi mut. Ei vor crede că sunt prost și nu știu să povestesc unde am fost pentru că tu ești în Italia și avem bani. Eu voi asculta fascinat poveștile lor și mă voi gândi că într-o zi voi merge la Nenea la oraș si voi trăi aventuri mai aventuroase. El s-a rugat mereu să ne lase bunica o săptămână în vacanța la oraș dar tu nu ai vrut ca noi să pățim ceva rău și  am rămas aici în curtea uitată de lume.
Acum când îți scriu în gând aceste randuri, îmi doresc să mă mișc și să mă întorc pe partea cealaltă căci am amorțit dar nu pot că cel mic este călare pe mine și bunica de abia a ațipit . Nu vreau să-i tulbur somnul căci ziua ei nu a fost ușoară. Am văzut-o cu lacrimile încheiate în barbă când m-am intors de la cartofi. Ne-a promis că maine ne va răsfăța cu cartofi prăjiți și sunt convins mamă dragă că acesta va fi răsfățul nostru pentru multe zile, până se va termina uleiul… 
Știi mamă, a mai trecut o sărbătoare a Crăciunului și am început un nou an tot în aceiași cămeruță pe care bunica o ținea odinioară ca bucătărie pentru zilele de vară. Sunt tot cu fratele meu mai mic (care nu mai este demult mic!) și tot cu bunica care-i cu fiecare zi mai bolnavă și neputincioasă. Am crezut că vei veni de sărbători când familiile se adună în jurul mesei și al bradului. Care brad? Care masa? Care familie? Acum acestea sunt întrebările mele la început de an 2018. Brad nu am avut, camera în care stăm abia de ne încape pe noi trei într-un pat, soba și măsuța la care stăm cu rândul. Masă? Ți-am spus, este doar una pe care o știi și tu și la care stăm pe rând mai ales atunci când trebuie să ne facem temele. Familie? Hmmm, noi trei și din când în când Nenea și Tanti, mai mult ei o sună pe bunica în fiecare zi să vadă cum suntem. Între timp a venit și Moșu’ pe la noi, chiar dacă mai târziu. Eu știu că niște oameni minunați s-au gândit la noi și au pus cu dragoste haine frumoase și încălțări, să trecem iarna cu bine căci tare frig era cu adidași în picioare prin zăpadă. Am primit dulciuri și mâncare, ooh! Un om inimos ne-a trimis chiar și ciorbă gata făcută, când eu credeam că pe noi toată lumea ne uită.
Mama, ești plecată de trei ani și ne-am văzut doar câteva zile de atunci. Mi-a fost greu în toamnă când din nou nu am avut pe nimeni care să ne însoțească în prima zi de școală, asta pentru că fratele mai mic mergea la clasa pregătitoare. Atunci am crezut că este doar ceva de moment și vine ea ziua când o să-l duci și tu căci eu m-am obișnuit să merg singur de când sunt elev. Apropos, îți mai amintești în ce clasă sunt? Sunt în clasa a VII și zău dacă mă pot gândi că voi pleca cât de curând la liceu! Colegii mei deja se gândesc la ce liceu vor să meargă, ce vor face în viitor dar eu nu îndrăznesc și asta nu pentru că-s prost ci pentru că îmi este teamă de zilele acelea când toți părinții se vor stânge la școală să se sfătuiască cu diriga iar eu voi rămâne undeva pe hol ca un fiu al ploii ce sunt. Bunica de abia se mai mișcă prin camera darămite să mai coboare în sat!

Să nu te superi pe mine, am îndrăznit să-ți scriu această scrisoare doar așa să-mi treacă oful de la inimă. Nu mai îndrăznesc să cred în sărbători, familie sau vacanțe. Cred că astea-s doar pentru reviste sau emisiuni tv la care se uită bunica. Mă străduiesc doar să trec clasa, poate voi ajunge să termin și clasa a VIIIa să pot pleca în oraș la Nenea. Știu sigur că de acolo voi reuși să zbor și fără tine, zău mama că zborul meu va fi mai înalt și mai ușor!


Cu bine, copilul născut de tine…

România la țară, 2018