luni, 5 februarie 2018

Dacă te apropii... dau!

Da, așa am spus acum mai bine de doisprezece ani când bărbatul meu și tatăl copiilor, a aruncat peste mine masa pe care se scurgeau farfuriile abia spălate și a luat bâta de baseball.
 Au trecut ani de atunci, dar în ciuda schimbărilor pe care le-am trăit, aceste amintiri revin ca o furtună ce stă să mă doboare și lasă multă durere în urma ei.
 Dimineață am plecat la munci (făceam mai multe treburi decât erau trecute în fișa postului) spunându-i omului să treacă mai întâi pe la administrație să plătească dările pentru utilități și din banii care-i mai rămân să facă aprovizionarea casei. Eu nu aveam timp pentru cumpărături și plățile la administrație se puteau face doar dimineața iar omul tot era pe post de casnic având grijă de aprovizionarea casei și alte activități domestice. Cea mai îndrăgită activitate în care-și consuma toată energia și pasiunea era acea de a litra, cum s-ar zice consuma cu fidelitate la fiecare bombă din cartier câte cincizeci de rom, aceasta fiind băutura cu care a crescut și cu care s-a alimentat încă din viața intrauterină. Când se întâmpla să se termine bugetul negocia ”termene de plată”. Fiind client fidel și consumator de onoare cei de la bar nu îl puteau refuza. Aveau încredere că nevastă-sa, adică eu, venea cu banii în dinți, cu sufletul otrăvit de povara datoriilor achitând cu sfințenie ”termenele de plată”.
           Deci, în ziua cu pricina am plecat de acasă cu inima cât un purice la gândul că îl voi găsi din nou tulburat la minte și cu limba împleticită. Orele petrecute la fundație îmi făceau viața mai frumoasă alături de elevi și de tanti Lenuța, bucătăreasa cu inima caldă și mîini fermecate. Când se făcea timpul de plecare acasă nu mă bucuram deloc, pentru că îmi era tot mai greu să mă întorc acolo unde găseam doar lipsuri, lacrimi și aburi de alcool. Copiii mei erau toartele cerului de care mă agățasem cu disperare dar în ultima vreme aceste toarte erau tot mai slabe...

-         Divorțează că nu mai putem, ăsta nu e tata!

     Ajunsă în fața blocului am auzit de jos muzica. Inima a început să bată repede, repede de parcă nu-și mai găsea locul în pieptul meu, picioarele-mi bâțâiau ca unui epileptic și mâinile se străduiau să nu scape sacoșele pe care le căram de la fundație cu haine pentru copii. Cele douăzeci de trepte care duceau către ușa noastră au devenit drumul către eșafod. Funia furiei și a disperării devenea tot mai strânsă și dureroasă. Ceva mă înghițea cu nesaț și eu nu-mi mai doream să lupt pentru scăparea din acel ceva. Era beat, pe scaun în fața calculatorului. Muzica maxim, o țigară după ureche, o cana de cafea în față și lângă scaun sticla de rom. Era clar ca lumina zilei că nu plătise nimic și nici mâncare nu cumpărase. Copiii erau la școală.
-         Dă o țigare!
-         Nu am, știi că nu mai fumez.
-         Curva dreacu, te-ai lăsat ca să nu mai fumez și eu, curvă ca surorile tale!
-         Fă o cafea!
-         Uite, ai în fața ta cafea.
-         E rece, fă o cafea curvo!
M-am retras să spăl vasele crezând că se va liniști dacă nu-l bag în seamă.
-         Acu nu mai ești tare-n gură, ha? Ți-e târșă să mai scoți un sunet! Avea dreptate măicuța mea când zicea că ești om însemnat! Dă o cafea și țigare!
-         Uite, ai una după ureche.
-         Nu, vreau de la tine! Dă-mi cinj de lei!
-         Nu am nici un ban, ți-am lăsat cardul știi prea bine. Te rog, dă muzica mai încet că iar ne fac vecinii referat!
-         Mă doare-n p..., dacă are vreunul sânge’n instalație să vină la ușa mea!
Pentru câteva minute s-a lăsat tăcerea și cererile lui au încetat. Tremuram la gândul că apar copiii de la școală și nu am ce să le dau de mâncare, asta a doua zi după salariu. Mă gândeam cu groază la reclamațiile vecinilor, la reproșurile administratoarei și la rușinea cu care trebuia să trăiesc zilnic.
-         Dă o țigare!
-         Nu am!
Nici timp nu am avut să văd când masa, pe care așezasem farfuriile la scurs, a zburat peste mine. Frica a paralizat orice durere pentru un moment. Priveam îngrozită la cioburile de pe jos, la masa care era deasupra mea și nu știam ce urmează. M-am ridicat și talpa mea a simțit durerea provocată de un ciob rătăcit. Altă durere, alt ciob.
-         Ce faci mă, ai înebunit?
Mâinile lui m-au adus la tăcere rapid, eram prizonieră și înaintea ochilor nu mai vedeam decât cioburi.
-         Curvo, te omor, nu mai ești tare-n gură? Ha!
PaulBiryukov (Getty) by craveonline.com

Disperarea că vor veni copiii mi-a dat puterea de a mă smulge din trânsoarea lui. Tălpile-mi sângerau dar restul trupului era pregătit de atac. Nu mai aveam ce să pierd. El era tot mai pornit și în furia lui a luat bâta de baseball.
-         Te omor și mă duc la pușcărie, mă doare-n p... de tine și de bastarzii tăi!
-         Dacă te mai apropii de mine... dau!
Luasem cuțitul de masterchef primit de la sora mea, ca și farfuriile de arcopal dealtfel.
-         Haaa, ești periculoasă vipero, te omor!
Bâta era tot mai aproape de mine.
-         Dau, nu te apropia!
-         Curvo!
Mâna a plecat cu furia adunată în cei doisprezece ani de căsnicie. Aproape de pieptul lui, mintea mea a fost ocupată de imaginea copiilor... furia a cedat lăsând loc ororii, fricii și abandonului. A fost doar o zgârietură.
L-am simțit din nou cu toată greutatea lui asupra mea. Ploua cu pumni și sânge. Nu știu cât a plouat...
-         Tată ce faci? tatăăă...
Sunt salvată! Pe ușă intrase fata care se întorcea de la școală.
Stând în genunchi, el începuse să se vaite străduindu-se să tragă de înțepătura pe care i-o făcusem.
-         M-ai tăiat curvo! Alo, poliția, sunt M. I. m-a înjunghiat soția!
-         Alo, salvarea, sunt M.I. m- a înjunghiat soția!
      A urmat circul. Criminalistica culegând probe și etichetând, salvarea, vecinii, copiii îngroziți. Casa plină de cioburi, sânge. Acest tablou îmi revine în gând ori de câte ori aud știri despre femei ucise, ciuntite, mutilate.
 Aveam toate șansele să fiu una dintre ele. Atacul meu nu are nici o scuză și am plătit greu pentru el. Declarații, amenințări cu suspendarea drepturilor părintești,  amenzi, durere.
Nu mi-am luat concediu medical, am continuat să merg la muncă. Fiecare pas mă făcea să urlu de durere, o durere surdă și sângeroasă. Pe el l-au trimis doctorii de la urgență acasă după ce i-au pus un plasture. L-au făcut de ocară la spital căci avusese nenorocul să întâlnească acolo oameni care-l cunoșteau.
Eu am dat declarații așa cum s-au întâmplat faptele fără a cosmetiza nimic. S-a considerat legitimă apărare.
           Așa am pus capăt unui calvar care a durat doisprezece ani! Un vârf de cuțit, ca într-o rețetă culinară, m-a făcut să conștientizez pericolul la care mă expuneam eu dar și copiii. Ei nu aveau nici o vină că noi părinții eram doi neputincioși. Au crescut cu această dramă și altele iar eu nu am știut cum să-i vindec și credeți-mă, se simte! După două zile am depus actele de divorț. M-au costat numai șaizeci de lei. Am făcut asta singură, fără avocat, fără psiholog, fără suținerea celor din jur. Pentru mulți eram o doar curvă care divorța!
          Aveam două variante și nici una ajutătoare. La următoarea beție ori mă omoară ori îl omor! Așa că am căutat putere în toată suferința adunată până atunci și m-am reinventat, ramforsat. Mi-am fost mamă, avocat, psiholog întotdeauna ghidată de speranța și credința în Dumnezeu. La ceas de cumpănă L-am întrebat:

-         Dacă și Tu mă lași, atunci eu, a cui mai sunt?

          După o lună, m-a prins în fața blocului la ceas de seară când strângeam rufele. Din nou mi-a trecut moartea prin fața ochilor. Culcată pe burtă cu fața-n pământ eram strivită de picioarele lui. Când s-a aplecat asupra mea să mă strângă de gât, am prins în palmă o piatră cu care l-am lovit peste față și așa m-am putut elibera de el. Paznicul de la cămin privea cu brațele încrucișate scena:
-         Nebunule, o omori!
Am avut nenorocul ca în echipajul sosit la fața locului să fie un polițist care a fost și atunci când a chemat el poliția.
-         Ce-i fă cioară, nu-ți place când se întoarce roata?
Am mai primit o amendă pentru tulburarea liniștii publice, salariul nu mi-ar fi fost de ajuns să o plătesc.

Astăzi viața mea este frumoasă dar zilele trecutului au săpat fără milă în toată ființa mea, un motiv puternic ca să nu mai tac. Am luptat cu mine, transformându-mă din victimă în salvare pentru cine mi-a căutat ajutorul. Doare dar continui să trăiesc cu curaj și să văd binele în orice provocare.