joi, 26 iulie 2018

„Doamne, ajută-mi data viitoare!"


                                                                                      Polonia-Szczecin, august 2003
Liniște. În sfârșit stau întinsă după o zi tulbure care a adus zbuciumul unei nopți la secția poliției de graniță. Mă rog să vină somnul, un somn greu care să dureze atâtea zile câte mă vor ține nebunii ăștia aici. M-au găsit în gară unde căutam adăpost pentru noapte. Eram din nou în Polonia, mânată de disperare și judecata usturătoare a celor din jurul meu, pentru situația grea în care intrasem.

 Venea septembrie și nu mai aveam servici. Gata, se terminase vremea respectului și strada era ultima mea speranță. Septembrie când fata mea minunată mergea în clasa I și băiatul drag mergea la gradiniță. Știam că nu pot cere la nimeni ajutor, că aș fi fost din nou judecată că el, bărbatul vieții mele stă acasă și bea de parcă ar fi sfârșitul veacului. Să iau drumul străinătății era ultima soluție care m-ar fi scos din disperarea ce mă îneca cu fiecare zi în care mai dădeam o filă din calendar. Unde aș fi putut merge dacă nu în Polonia care-mi fusese câțiva ani casă, masă, mamă și tată. Spun casă pentru că m-a primit când am fost alungată. Masă pentru că acolo am uitat de foame și am mâncat ”bunătăți” la care acasă nu visam. Mamă și tată pentru că m-am adăpostit de blestemele lor și mi-a fost îngrijit puiul născut acolo.

Jandarmii m-au găsit în gara în care abia ajunsesem. Urma să dorm peste noapte ca a doua zi să plec pe străzi la cerșit, să fac bani. Mai aveam doar 4 zloți. Asta însemna că am cafeaua asigurată și biletul de autobuz sau tramvai. Nu aș fi călătorit fără bilet nici dacă ar fi fost decretată stare de urgență. Pentru că nu aveam suficienți bani, jandarmii, după ce m-au legitimat respectuos la fel de respectuos și delicat m-au invitat în duba verde. Niciodată cât timp am stat acolo, poliția nu a avut treabă cu mine, nu m-au ridicat sau legitimat... și acum? Ce le-o fi venit? Arăt a infractor? Da' până la urmă ce mi se poate întâmpla? Sunt „pe mâini bune" și s-au purtat așa de frumos cu mine! După câteva minute de mers cu mașina fără să cunosc direcția m-am trezit că trebuie să cobor într-o curte mare în mijlocul căreia trona o clădire cenușie ce părea a fi mai degrabă un spital. Firma luminoasă m-a dumerit, după ce am înțeles ce scrie:”straż graniczna” – poliția de frontieră. Pentru o secundă m-am gândit că mă vor trimite acasă și undeva în inima mea mă bucuram. Am străbătut câteva coridoare slab luminate și reci (probabil stăteau bine cu aerul condiționat!) după care a trebuit să aștept cuminte în fața unei uși. Din senin a apărut o doamnă în uniformă care m-a invitat să intru în biroul în fața căreia așteptasem ceva vreme.

 - Doamna are nevoie de translator?
 - Nu cred, dar....
- Nu, nu cred că are nevoie. Înțelege și vorbește foarte bine!

L-am privit. Era un bărbat frumos "nalt la stat, mare la sfat". Nebunia începuse: interogatoriu, verificări, din nou interogatoriu, control corporal. Era femeie. M-a invitat într-o altă cameră. Zgomotul făcut de mănușile de latex trase pe mâini m-a scos din starea de îngheț în care intrasem. Ce urmează? Inima-mi bătea ca tobele unei execuții și pentru o secundă am văzut eșafodul!

 - Dezbracă-te! În pielea goală!

Sunt paralizată! Ce vrea nebuna asta? Cum să mă dezbrac? Și apoi ce face cu mănușile alea? Iese din cameră și o aud strigând :

 - Aduce-ți translatorul! În cameră se întoarce și bărbatul 'nalt la stat.
 -Dezbracă-te! Știu că înțelegi! Hai este trecut de 2 noaptea. Hai, dezbracă-te!

Revine și femeia. Este tot mai nervoasă. Mă execut și frigul pune stăpânire pe fiecare centimetru de piele. Dinții-mi clănțăneau mărunt parcă străduindu-se să coase de piele hainele ce cădeau sfâșiind ultima rămășiță de încredere. Latexul care acoperea mâinile femeii urca și cobora pe pielea mea asemenea unui șarpe flămând de curiozitate. Nu mai știu dacă au fost minute sau câteva zeci de minute dar știu că au fost mai lungi și chinuitoare ca cele ale nașterilor avute. Plusul a fost umilința și frica ce au potențat întunericul lăuntric ce se cuibărise în toată ființa mea. Din nou un rând de întrebări presărate cu tot arsenalul necesar unei nopți de teroare. Dimineața s-a făcut simțită cu gust de cocleală și pâclă în stomac.

- Ce urmează? Pot pleca?
- Da, în arestul garnizoanei până când vei fi judecată.
- Pentru ce?
- Vei afla.

Cu respectul cuvenit am fost poftită din nou în duba verde. Pe drum l-am rugat pe unul dintre jandarmi să-mi cumpere un pachet de LM roșu.

- Nu ești deloc pretențioasă! Eu fumez Mocne fără filtru, că sunt mai ieftine. 

Zâmbește a râde și coboară să-mi aducă țigările pretențioase. Ajungem și ochii mei refuză să privească clădirea în care urmează să intru. Străbatem coridoare, mă opresc în fața unui ghișeu zăbrelit, dau ce am prin buzunare, gentuța și aștept. Aștept să se întâmple ca în filme, să predau hainele, să primesc o uniformă, alt control cu atingeri de latex. Nu se întâmplă nimic din toate aceste scene de Hollywood.

După un timp o luarăm din nou la pas. Alte holuri, dar de această dată compartimentate de gratii, străjuite pe stânga și pe dreapta de uși grele cu vizor. Jandarmul deschide una dintre uși și cu aceeași desăvârșită politețe rânjită-n colțul gurii mă invită înăuntru. Intru și în spatele meu se aude cum ușa grea se închide zgomotos, trosnind zăvorâtă de încuietori cu chei grele. Înăuntru dau piept cu ocnașul, un bec galben ce atârna vlăguit din tavan. Aveam să ne înprietenim, noi doi într-o cameră rece, îngustă și gri, ocupată de un pat de piatră și o măsuță din același material. Ziua sau noaptea nu puteau face diferența în coșmarul pe care-l trăiam. Mult timp au răzbit prin pereți urletele unui rus, apoi a început să se izbească în ușa grea, strigătele disperate se amestecau cu avertizările și îngrijorarea gardienilor. Dacă mai continua avea să-și zdrobească țeasta. Într-un târziu vocile nu se mai auzeau, bușelile erau mai rare și urletul mai stins, apoi alarma și liniștea... eram mai puțini cu unul.

După trei zile în care cineva punea pe reply același coșmar eram hotărâtă. O să mă izbesc cu capul de masa de piatră până voi reuși să mă eliberez, chiar și fără trup. Rănile sufletului meu se amestecau cu rănile pereților care spuneau frânturi de povești triste, parcă scrise să te îngrozească... „M-au prins când am vrut să trec fraudulos granița” „Vreau să ajung acasă” „Złapali mnie, kiedy przekroczyłem Odder” (m-au prins când treceam Oder-ul˝) „Doamne, ajută-mi data viitoare”. Hm! Oare întotdeauna există o dată viitoare?

Sub ochii mei încep să se deruleze imagini din toate cărțile citite despre personaje ce au ajuns în închisoare : locotenentul Bologa, Papillon, Contele de Monte Cristo...