Un
sfat prețios: „Înainte să veniți să cereți pomană statului român pentru copiii
dumneavoastră...”
Cu
ceva vreme în urmă am primit o înștiințare de la serviciul de asistență socială,
locul în care de trei ani zace un dosar depus pentru obținerea unei locuințe.
Nu eram acasă când au venit pentru, deja tradiționala, anchetă socială așa că
m-am conformat înștiințării și m-am prezentat la sediul din strada Panselelor.
La intrare am spus unde trebuie să ajung
și doamnele care erau acolo de serviciu mi-au spus să aștep că o vor anunța pe
colega lor. Nu am așteptat mult, chiar deloc. Doamna cu care trebuia să mă văd
a venit pe hol. Am avut instinctiv o tresărire nervoasă, emoții din trecut
izbucneau ca o lavă ce scormone în răni adânci. De unde o cunoșteam?
Ahh!
O întâlnisem mai de mult, câțiva ani, când erau ai mei școlari, că elevi mai
sunt și acum la școala vieții. M-am dus ca orice mamă divorțată, eu mamă, eu
tată, să aflu ce acte-mi sunt necesare pentru obținerea alocației
monoparentale. Am avut norocul chior să dau de minunata femeie care acum îmi
stătea în față. Pentru mulți poate fi o colegă perfectă, muncitoare, o soră sau
soție bună și devotată, o fiică iubitoare. Însă pentru mine este cea care m-a
făcut să renunț la un drept care era stabilit prin lege al copiilor mei, un
sprijin real și de folos unei mame ce lupta cu îndârjire pentru minunile din
viața ei. Iat-o pe cea care a mai turnat un pahar de venin la rădăcina disperării
mele, așa din bunătate, să crească mai mare.
„Înainte
să veniți să cereți pomană statului român pentru copiii dumneavoastră ar trebui
să vă căutați mai întâi soțul să vă plătească pensia alimentară!”
Mă uit la ea, acum, să aflu ce dorește să
mai fac și de această dată sau ce mesaj mai are pentru mine.
Așteptați
vă rog, să vă aduc lista cu actele necesare pe care să le depuneți în
septembrie la dosar. Calmă, cu același afiș de
față lehămetită parcă de propria-i viață. Aștept.
Încă-s plecată în povestea de acum ceva
vreme. Atunci am paralizat instantaneu sub replica-i tăioasă chiar
batjocoritoare. Poate unora li s-ar fi părut perfect justificată, statul nu
trebuie să de-a pomană… părinții sunt cei responsabili de buna creștere a
copiilor. Deci, perfect justificat! Pe atunci eram mamă singură cu doi copii,
divorțată de câțiva ani, în căutare de muncă și pentru care calitatea vieții
copiilor ei era tot ceea ce conta. Alocația monoparentală este stabilită prin
lege tocmai pentru a veni în ajutorul familiilor aflate într-o situație ca a
mea, nu pentru a produce umilință sau resemnare.
Poftiți,
acestea sunt actele necesare. Ne vedem în septembrie.
O priveam cum se îndepărtează. Aceiași
femeie care m-a făcut să simt umilința ajutorului de la statul român până-n
măduva oaselor și care m-a convins să renunț a mai cumpăra celebrul dosar de
carton cu șină pentru demersurile alocației monoparentale.
M-a
convins că protecția socială este doar un vis și dacă te lași purtat de aripile
acestui vis nu ai decât să suporți toate umilințele pe care ți le poate oferi
un funcționar dresat să fie empatic și de folos. Atunci am renunțat, acum nici
gând de a renunța la un drept constituțional, la locuire (o utopie dealtfel).
Nu am fost niciodată asistată social, dar totdeauna mi-am plătit dările către
statul român căruia îi aduc plus valoare cu fiecare zi din viața mea prin tot
ceea ce fac acolo unde trăiesc. Cât despre pensie alimentară… dacă spun alcool
cred că spun totul!
Realizez
cu tristețe că acesta este unul dintre motivele pentru care multe femei refuză
să mai ceară ajutorul specializat al celor în drept să le susțină, încurajeze
și să fie acolo în necazul lor când situația o cere.
Suntem condamnate de societate atunci când
stăm ca vitele într-un jug care nu este al nostru și suportăm să fim lovite
până la sânge.
Suntem condamnate și dacă ne rupem din
coșmarul unei relații, căsnicii în care nu mai avem putere de a duce acel jug,
nu ne mai regăsim și conștientizăm că timpul nu-l mai aduce nimic înapoi.
Trecem prin adevărate umilințe așteptând
la ghișee să ni se preia un dosar, așteptând luni de zile audiențe care se
sfârșesc în cinci minute fără nici un rezultat (cu celebra replica “nu sunteți
singura, este ceva de durată!”), suportând acreala funcționarilor ce abia-și
ridică ochii să te privească și vorbesc de parcă au căluș în gură. Mai mult de
atât, lipsa discreției, confidențialității face casă bună cu miserupismul
sistemului și sistemul suntem fiecare dintre noi. Trebuie să știe toți cei
aflați pe holuri, cu ce problemă ajungi la direcție, fie că ești victimă,
asistat social sau alte nevoi te duc într-acolo.
Cu
toate acestea, România te iubesc chiar dacă #numairezist și am nervii întinși la maxim cu speranța că
până la pensie voi avea norocul să primesc o locuință pentru care să plătesc
mai puțin ca acum, adică aproape jumătate din salariul unui cadru didactic
nemărit încă de madam Olguța.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu